Barbie Teambuilding

Una dintre primele cascadorii publicitare care combinau consumul cu emanciparea femeilor a avut loc în anul 1928, când Edward Bernays (părintele PR-ului modern, adică a propagandei pe timp de pace și nepotul lui Freud) a orchestrat campania Toruches of Freedom (a încurajat câteva debutante să fumeze în public cu ocazia unei mari parade de Paște din New York, protestând astfel împotriva inegalității), care a contribuit la schimbarea opticii față de femeile care fumau în public și, desigur, a sporit semnificativ profitul producătorilor de tutun. Totul în numele libertății. Formula funcționează cu succes până în zilele noastre. Publicitatea a devenit acest Barbieland perfect unde femeile pot fi tot ceea ce vor să fie, iar realitatea lor chiar dacă nu va ajunge niciodată „idealul de plastic” cu cariera, casa și familia perfectă, poate cel puțin să fie decorată cu obiecte din lumea roz. De exemplu cu o pereche de șlapi ugly chic marca Bierkenstock, care datorită filmului Barbie are vânzări cu 110% mai mari și a fost împinsă în marile jocuri ale bursei. Așteptăm date și despre produsele Channel care nu trebuie să lipsească din viața niciunei Barbie care se respectă. Este aproape inutil să spunem că filmul Barbie este un calup publicitar de aproximativ două ore. Multă lume pare să fie de acord cu asta. Ceea ce face și mai ciudată toată drăcovenia. Pentru că este destul de dificil să găsești pe internet comentarii negative la acest produs hollywoodian care nici măcar nu-și bate capul prea mult să creeze celebra „poveste”. Este plin de plot holes, de dialoguri penibile, conspecte din dicționarul feminist și liniștitoarea asigurare că cel puțin adolescentele americane care se percep ca fiind „diferite” au învățat să folosească în aceeași propoziție cuvintele „consum” și „fascism”. Desigur, nu cred că se aștepta nimeni ca un film de divertisment să cuprindă critica socială din patru valuri de feminism cu tot cu intersecționalitatea lui Kimberlé Crenshaw. Totuși este destul de greu să înțelegi cum de acest calup publicitar poate fi interpretat ca feminist sau radical feminist. Problemele personajului principal (Stereotype Barbie interpretată de Margot Robbie) încep o dată ce descoperă o pată de celulită și atunci când coboară din pat iar talpa piciorului nu mai este arcuită în sus, fiindu-i aproape imposibil să mai meargă pe tocuri. De la una la alta, Barbie începe să se gândească la moarte. Dar pentru foarte puțin timp. Începe aventura plecării în realitate, acolo unde o fetiță nefericită se joacă cu ea (de unde și gândurile negre și celulita, mai ales celulita). Plecarea spre aventuri previzibile este un k.o. pentru filmul care nu reușește să se folosească cu succes nici măcar de decorurile create (de menționat că rozalia casă de vis a lui Barbie este una reală, de găsit pe airbnb), la fel cum renunță rapid la ideea repetiției zilelor perfecte ale unei păpuși. De înțeles. Timp scurt, multe produse de plasat. 

După nesemnificativele peripeții din lumea reală, unde Ken descoperă patriarhatul, Barbie descoperă lacrimile, bătrânețea, o palmă peste fund și pe creatorul său actual, CEO-ul Mattel, urmează nesemnificativele peripeții din Barbieland, construite după modelul Tourches of Freedom. Păpușile Barbie se trezesc din somnul plăcut (!) și casnic în care le plasează Kenii patriarhali și reiau conducerea orașului roz. În lumea ideală totul redevine normal, în timp ce lumea reală rămâne cum era. Barbie alege să rămână în aceasta din urmă, iar scena finală este deosebit de înșelătoare deoarece este astfel construită încât ești convins ca Barbie merge către un job interview, nu la ginecolog (prima ei preocupare în lumea reală). Astfel cercul curat „feminist” se închide perfect. Barbie este trezită din somnul de plastic de problemele corporale și își încheie aventura fiind preocupată de părțile intime reale (nu întrebați cum se face trecerea de la plastic la carne. Nimeni din cei care au lucrat la scenariul acestui film nu și-a bătut capul cu ea. La Hollywood este la modă doar trecerea de la carne la plastic). Totul trece prin corpul ca obiect de lux. Gândirea lui Barbie este 100% produsul unor psihosomarizări. Mă rog, poate scena nu este atât de ciudată din perspectiva unui bimbo feminism (un mix de putere de cumpărare produse cosmetice&tot restul și disponibilitatea de a-ți lasă puterea de cumpărare în mâinile unui domn potent financiar). Your body/vagina is your workplace. Singura scenă care mi-a stârnit un zâmbet e cea în care „Barbie stereotipa” îl întreabă pe ceo-ul Mattel cum rămâne cu ea, adică cu acea Barbie care vrea doar sa fie Barbie (bimbo) și nu are calități speciale (a se înțelege un job)? De ce nu se (mai) produce o Barbie stereotype? CEO-ul răspunde „e o idee îngrozitoare”, dar un manager din spate adaugă „we will make billions”. Ar mai fi fost de adăugat: „look at tiktok”. Bimboism, noul trend în lumea virtuală, respinge imaginea femeii de carieră, respinge munca și repropune hiperfeminitatea și personalitatea insipidă. Chrissy Chlapecka, una dintre figurile centrale ale bimboismului explică: „A bimbo isn’t dumb. I mean, she kind of is. But she isn’t that dumb”. Aceeași Chrissy declară „Nu știu ce este economia, nu știu ce este cererea și oferta. Tot ce știu este că problemele noastre s-ar rezolva dacă am tipări mai mulți bani”. Barbie este la fel de neștiutoare și înduioșător de doritoare să rămână la fel: stereotipă, trăind aceeași zi perfectă. Dacă internetul nu ar vui de atât de înspăimântător de multe comentarii pozitive (sau tocmai pentru că o face) am spune că filmul Barbie pare să experimenteze la un nivel mai înalt decât o face publicitatea normală combinația perfectă între bimboism și surveillance capitalism (probabil primul este produsul celui de-al doilea). Nu știu dacă filmul ar fi ieșit diferit în cazul în care ar fi fost scris de către o inteligență artificială crescută cu data despre gusturile și trendurile „ideologice” în rândul tinerelor și mai puțin tinerelor doamne/domnișoare și cu instrucțiuni clare de a produce „o modificare comportamentală”. Nu una extrem de originală. Bazată tot pe supraconsum și empowerment. Directorii Mattel sunt reticenți în a declara că Barbie este un film feminist. În mod ironic, personajul CEO-ului Mattel e singurul care nu pare să aibă o agendă ascunsă (spre deosebire de fățarnicele Barbie care își recuceresc orașul prin înșelarea Kenilor, bazată în totalitate pe farmecul lor fizic și mimarea prostiei și nici pe departe printr-o dezbatere publică și organizarea un vot corect). Tot ceea ce-și dorește este să o pună din nou pe Barbie „în cutie”. Ieșirile din cutie au devenit absolut neproblematice. Pot fi interpretate drept experimente menite să îmbunătățească produsele și serviciile. Se știe. Orice ieșire din cutie va fi o altă cutie. Societatea întreagă a devenit un mare teambuilding. Scopul, mijlocul și rezultatul sunt unul și același lucru: a transforma în materie primă orice comportament.

                                               Text și foto Oana Pughineanu

#venere23

                                 

De curând, în Italia, s-a inaugurat un clip promoțional pentru a da un impuls și mai puternic turismului (un lucru relativ ciudat pentru mine, cetățean român care a înțeles târziu în viață de ce turistul străin nu vine pe meleagurile noastre și nu reușește să treacă peste anumite neplăceri precum călătoria de 10-12 ore pentru a parcurge 300 de km sau lipsa totală de promovare a minunățiilor locale care, în mod ciudat, transformă România într-o destinație exclusivistă, pentru „cine știe” din „surse de încredere” și nu din banalele pliante și programe de agenții turistice. În România ajung doar influencerii aventurieri sau magnații care cumpără sate întregi. Nu mai pomenim de păduri.) A face din Italia, care mi se părea deja extrem de cunoscută pentru cantitățile nemăsurate de bellezza culturală și naturală, un loc și mai turistic decât este mi se părea absurd. Desigur, nu este. Face parte din extrem de naturala promovare a patrimoniilor locale care pare disproporționată doar în comparație cu frunzulița noastră (produsă pe vremea Elenei Udrea și reînviată de ministerul turismului în 2022). Dar să nu aruncăm cu piatra în noi înșine rupând firava frunză (care a costat 30 de milioane, în timp ce clipul italian „Open to meraviglia” s-a încadrat în bugetul scandalos de 9 milioane). Clipul publicitar italian a aprins/ înfuriat toate mințile luminate și mai puțin luminate care au denunțat în cor banalitatea, stereotipul și, desigur, „fascismul” videoclipului (interesant de amintit că în 1930, cu ocazia unei expozitii dedicate culturii italiene la Londra, Mussolini vedea în Venere „vitalitatea rasei italice”).

Dar despre ce este vorba? Celebra Venere boticelliană devine un virtual influencer care își asumă monumentalul rol de a conduce cetele de influenceri virtuali reali sau simpli turiști prin desișul minunilor italiene. Astfel, o vedem pe #venere copiind toate pozele influencerelor și stilurile lor vestimentare pentru a produce fotografiile perfecte în decorurile sufocate de bellezza. Avantajul #venerei este că a fost înzestrată de la „natură” cu filtrele pentru tenul perfect și buclele etern fixate. Zâmbetul este același, un item invidiat de către toate influencerele care – pare incredibil – dar se chinuie în multe miniședințe foto să ajungă la naturalul, la autenticul prețuit de virtual. #venere influencer s-a încadrat instantaneu în economia producătorilor de conținut. Nici nu putea fi altfel. Ea constă în arta regurgitării acelorași imagini stereotipe, dar cu produse diferite. Influencerele au învățat-o pe #venere cum se pozează în secolul 21, iar #venere le poate ajuta, regurgitând la rândul ei stereotipurile cu care a fost setată, să descopere produsele noi în mijlocul cărora influencerele se pot imersa. De data aceasta produsele sunt peisajele italiene, orașele, muzeele, „borghi sugestivi”, nelipsita pizza și tot ceea ce turistul își închipuia deja despre Italia. Produsul nu mai este nici măcar Italia, ci posibilitatea afișării bucuriei/fericirii stereotipe de tip spa/wellness. Absolut toate clipurile turistice pe care eu le-am văzut (indiferent de țara promovată) nu vindeau nimic altceva decât posibilitatea, pentru fiecare individ care are posibilități, de a afișa pe față acel zâmbet care transmite în propria bulă mesajul „I did it”. Posibilitatea de a-și afișa posibilitățile. Turismul secolului 21 nu este doar despre experiența de viață sau exotism. Acestea două nu au nicio valoare dacă nu pot fi integrate în reușita personală. Așa că o Venere influencer era nu doar previzibilă, ci și necesară ca promotoare a industriei fericirii. Un videoclip de promovare turistică nu are cum să scape de pecetea vremii, nu are cum să fie mai deștept decât secolul, iar în măsura în care vrea să vândă, nu mai are cum să se ocupe de „contemplația romantică a operei de artă” și „sindromul Stendhal”, ci cel mult de simularea lor. Rapidă și la vrac. Astfel, am ajuns să trăim momentul în care arta (Venere în cazul de față) imită simularea, deoarece influencerul este un maestru al simulării. Simularea are succes în măsura în care fiecare poate identifica originile sale reale (în cazul de față peisajele, monumentele, „la bellezza” certificată de generații de artiști și experți). Simularea a devenit felul în care noi cunoaștem realitatea. Iar un bun produs publicitar nu poate să ni se adreseze decât imitând felul în care noi simulăm. O Venere care imită influencerele (și asta în modul cât se poate de literal, imaginea în care ea mănâncă o felie de pizza se suprapune aproape perfect peste imaginea Chiarei Ferragni, întâia influenceră italiană, mușcând din aceeași felie de pizza, pentru că nu mai poate exista decât o felie de pizza acreditată) este singurul mod de a reîmprieteni arta/istoria cu deținătorul de bunăstare. Pentru că asta face un influencer, devine brandul cu față umană, brandul care este „accesibil, credibil, intim” și te cucerește prin simpla lui viață de zi cu zi (dar ce decoruri!). Vechi controverse platonico-aristoteliciene în privința imitației, rezumate în faimosul „adevărul învinge imitația” ciceronian și-au găsit veșnica rezolvare în stadiul de repetiție robotică a imaginii fericirii. Pentru #venere imitația și adevărul sunt una, iar data viitoare când va trebui să demonstrezi că nu ești un robot ar trebui să te întrebi cu ce greșești? Ce te împiedică să intri, să te regăsești asimilat în reproducerea virtuală a celei mai bune dintre lumile posibile?

Oana Pughineanu

Tu cum setezi sania copilului?

 

În 1697 John Locke vorbea despre punerea la muncă a copiilor săracilor încă de la vârsta de trei ani. Nimănui nu i se părea un lucru ieșit din comun. „Cel mai puțin invidiați dintre toți copiii lucrători erau coșarii sau băieții cățărători, cum li se mai spunea. Începeau devreme, lucrau din greu și mureau mai repede decât orice alt grup. Cei mai mulți își începeau scurtele cariere în jurul vârstei de 5 ani, deși documentele prezintă un băiat devenit ucenic de coșar la 3 ani și jumătate, o vârstă la care și cele mai simple sarcini trebuie să fi părut derutante și înspăimântătoare. Era nevoie de băieți mici, deoarece țevile pentru circulația aerului erau înguste și, adesea, foarte întortocheate. [...] Era o muncă brutală. O metodă de a-i încuraja pe băieți să nu se lase pe tânjală era să aprinzi o grămadă de paie în șemineu pentru a trimite un val de căldură pe coș, după ei. Mulți băieți cățărători își încheiau scurtele cariere cocoșați și cu sănătatea distrusă la 11 sau 12 ani. Cancerul de scrot pare să fi fost un risc profesional special”. Progeniturile celor bogați nu se puteau mândri nici ei cu o copilărie fericită. Școlile private cu regim concentrațional și privarea de afecțiune chiar în sânul familiei pentru întărirea caracterului erau la ordinea de zi. Al șaselea duce de Somerset „le cerea fetelor sale să stea întotdeauna în picioare în prezența sa și se spune că ar fi dezmoștenit-o pe una dintre ele când s-a trezit dintr-o picoteală și a prins-o pe sărmana nerecunoscătoare șezând” Bill Bryson, Acasă. O istorie a vieții private, Plirom 2012).

Istoria copiilor, a tinerilor este în ton cu atrocitățile istoriei lumii. Mult timp ei au fost văzuți pe post de „unități de producție”, iar „ideea de copilărie nu exista” (Philippe Ariès). Nici în ziua de azi, în așa-numitele societăți dezvoltate, viața copiilor nu este lipsită de dificultăți și absurdități. În ultimele ierni și pe timpul pandemiei mi-a fost dat să asist la niște scene demne de a fi descrise de un Caragiale, scene pe care nu și le-ar fi imaginat nimeni acum 30 de ani. Într-unul dintre puținele locuri verzi rămase intacte în orașul nostru smart, parcul Colina, s-a petrecut și acest an minunea! Peste firavii centimetri de zăpadă s-au adunat cete de copii la săniuș (perfect costumați ca pentru o escaladare pe munte). De fapt, este impropriu să le numim cete. Erau copii „singuri”, veniți cu părinții în parc. Alunecau pe pârtie, iar de sus, de le poteci, comitetele de adulți le strigau instrucțiuni de utilizare a saniei. Mi-a rămas în minte o fată de vreo 12-14 ani însoțită de tatăl ei, specialist în alegerea pârtiei: „nu asta pentru că e prea abruptă, nu cealaltă pentru că e prea scurtă, nici aia pentru că a rămas puțină zăpadă și te va durea spatele”. Până la urmă fata și-a luat avânt de pe pârtia cea mai înaltă, profitând de secundele în care tatăl verifica ceva pe telefon. Fiecare copil în parte era legat printr-un cordon ombilical invizibil de sursa lui de „informații”, de un „google încărnat” și nu părea să fi cunoscut alți copii sau, doamne ferește, să interacționeze cu ei. Să organizeze o revoltă, să-și caute o colină a lor și să-și dea drumul pe sanie ca să afle dacă alunecă sau nu în absența „setărilor de securitate”. Pentru mintea și sufletul meu de boomer aceste scene mi se păreau scoase dintr-un film horror. În copilăria mea nu existau momente mai fericite decât cele în care mergeam „afară” și mă jucam un număr de ore, care azi ar părea înspăimântător de mare, cu alți copii lăsați „de capul lor”. M-am întrebat când au oare acești copii parte de puțină independență? Există în viața lor momente în care să nu fie supravegheați, în care să nu urmeze instrucțiunile? Când le este permis să ia „decizii”? Când se joacă pe tabletă? Când se uită la televizor? Și, în general, ce opțiuni de petrecere a timpului „liber” au? Fără a cădea în nostalgicul și idealizantul „pe vremea mea” care, îmi dau seama, era departe de a fi perfectă, merită totuși să ne întrebăm care ar fi justa măsură între totala lipsă de supraveghere și supravegherea non stop care, presupun că este sursă de frustrare și anxietate atât pentru părinți cât și pentru cei mici.

Se pare că izolarea fizică și psihică a copiilor, o tendință în creștere în ultimii 30 de ani, produce daune demne de cercetat. „În 2003, în SUA doar 10% dintre copii își petreceau timpul jucându-se afară în mod regulat. Acum, într-o măsură covârșitoare, copilăria se petrece în spatele ușilor închise, iar atunci când se joacă sunt supravegheați de adulți sau jocul are loc în fața ecranelor. De asemenea, felul în care copiii își petrec timpul la școală s-a schimbat dramatic. Sistemele școlare din SUA și Anglia au fost redefinite de către politicieni, astfel încât dascălii să fie forțați să petreacă cea mai mare parte a timpului pregătindu-i și antrenându-i pe copii pentru teste. În prezent în SUA, doar 73% dintre școlile primare au vreo formă des pauză” (Johann Hari, Hoții de atenție. De ce nu te poți concentra, ed. Trei, 2022). Deși acum câțiva zeci de ani nu era nimic neobișnuit în a vedea copii singuri, în SUA, au fost multe situații în care „oamenii au văzut copii de 9 ani mergând singuri pe stradă și au sunat la poliție pentru a raporta cazuri de neglijență parentală”. Când s-a lansat un DVD cu episoade din faimosul Sesame Street (la noi cunoscut sub numele de Mapeț/ Muppets) s-a introdus un mesaj de avertizare, deoarece apar copii de 5 ani care merg singuri pe stradă: „Următorul program poate fi urmărit doar de către adulți și ar putea fi nepotrivit pentru spectatorii noștri mai tineri”.

Ca și în cazul deficitului de atenție (despre care am scris în numere anterioare) există cercetări și cercetători care redescoperă roata în ceea ce privește beneficiile jocului liber. S-ar părea că există trei arii principale pentru care jocul este vital: creativitatea și imaginația („felul în care înveți să te gândești la probleme și să le rezolvi”); legăturile sociale și vitalitatea („felul în care experimentezi bucuria și plăcerea”). Profesori de psihologie precum Richard Ryan au observat că lipsa de joc liber duce la diminuarea găsirii motivației „intrinseci” de a face ceva (din pură plăcere). Domină motivațiile „extrinseci” (pentru recompense). Situația este într-atât de dramatică încât părinții care vor să reziste acestui trend de continuă antrenare și totală programare a timpului copiilor sunt nevoiți să se organizeze în grupuri precum „Let grow” care promovează jocul liber și libertatea de explorare. Copii de azi trăiesc într-un mediu deja cartografiat, iar deciziile și alegerile pe care le pot face nu depind de capacitatea lor de a descoperi, ci, precum într-un joc video ele sunt deja „preprogramate”. Psihologul Jonathan Hadit susține că această lipsă de libertate duce la o creștere vertiginoasă a anxietății. Pe măsură ce cresc, copii simt „că nu pot pune lucrurile în mișcare fără să fie ghidați de persoane mai în vârstă”. Generația ”snowflake/fulg de zăpadă” (termen care se aplică tinerilor extrem de ușor de supărat și jignit) nu a apărut din neant. Trebuie să fie teribil de înspăimântător să te trezești aruncat într-o lume a drepturilor și obligațiilor, o lume pe care ai văzut-o doar prin geamul mașinii, școlii sau apartamentului, o lume care ai înțeles că ți se poate oferi doar pe post de recompensă după o cursă cu nenumărate obstacole, toate însoțite de manualul de utilizare și nenumărați gardieni care să te ajute să întorci paginile. Grotescul situației continuă cu succes în lumea adulților care au nevoie de manuale de „stimă de sine”, de „găsire a propriului sine”, de „găsire a motivației”, au nevoie de „antrenori de viață” pentru a face față aceeași anxietăți, anxietatea „unității de producție” care trebuie în același timp să bifeze toți pașii către succes, dar să se simtă și liber/împlinit/creativ. Nici nu mai trebuie să spunem că trinomul liber/împlinit/creativ este o mașină de producție media (de conținut) la purtător. Motivațiile extrinseci devin motivații intrinseci. Fără un anumit număr de vizualizări trinomul sus menționat devine searbăd. N-ar avea sens nici iluminarea totală, spargerea ciclului nașterii și morții fără un live pe twich.

                                                                                                                             Oana Pughineanu

Ce a mai rămas din timp I-II-III

Ce a mai rămas din timp (I)

O mare cristalină. Pietre, nu foarte arătoase, maronii, cu pești care le mimetizează, se zăresc de pe plajă sau de pe faleza înaltă. Doar la vreo 30 de metri de țărm, marea își capătă culoarea de smarald, acoperind fondul mai puțin instagramabil. În acești metri, doamne devenite mame, bunici și soacre plutesc cu orele vorbind aproape invariabil despre nurori. Soții lor, de obicei, se căznesc să parcurgă cu pași milimetrici pietrele și stâncile alunecoase de unde se pot arunca în apa albăstrui-verzuie, perfect echipați pentru scufundări, cu măști, respirator și înotătoare. Privindu-i, ai impresia că asiști la o distorsiune spațio-temporală, ceva demn de o povestire de-a lui Adolfo Bioy Casares (Plan de evadare). Cu cât timpul trece mai greu, cu atât suspansul devine mai mare. Oare vor reuși? Mai ascunde corpul lor doza de echilibru necesar, forța de a pune un picior în fața celuilalt palpând cu atenție fiecare zonă colțuroasă? Fiecare pare un erou hollywoodian rătăcit și uitat, iar plonjarea în apă îi apare privitorului un scop la fel de greu de atins precum salvarea lumii. Și totuși, ea se petrece de fiecare dată. Eroii supraviețuiesc. După o jumătate de oră îi vezi din nou la mal, cu caserola de paste și salata de fructe pe genunchi privind mulțumiți spre orizont.

Între timp doamnele rămân în același loc. Dramele familiare sunt povestite și repovestite ritualic. Au aceleași personaje, aceleași întâmplări, sunt bucăți de mitologie avide de noi trupuri și cuvinte, de noi repetiții memetice. Un singur lucru pare ieșit din schemă. Din când în când doamnele se uită la ceasul waterproof cu un aer îngrijorat sau cu aerul cuiva care și-a adus aminte de ceva de făcut. Totul durează o secundă, iar doamnele plonjează din nou în discuțiile mitologice ca într-o criză de dulce somnambulism. Privitul ceasului și grimasa aferentă sunt ca o neplăcută conectare la „principiul realității”, la „lucrurile de făcut”. Chiar și în vacanță, chiar și în august, chiar și în mijlocul mării. Cu siguranță ritmurile mitologice sunt perturbate de acest mic obiect care a făcut din timp un mecanism care reglează timpul ca „formă a intuiției interioare” sau ca „durată”. La pulsul fiecărei mâini stă timpul care ne dojenește că pierdem timpul. Primele cadrane solare au fost percepute ca „odioase”, iar Plaut le-a dedicat aceste vorbe: „Fie ca zeii să-l blesteme pe omul care a descoperit primul orele și – da – pe cel care a adus primul cadran solar aici, fărâmițând zilele amărâtului de mine! Dacă vreți să știți, pe vremea când eram un băiețandru, stomacul îmi era singurul cadran solar – de departe cel mai bun și cel mai sincer în comparație cu acesta. Îmi spunea întotdeauna când să mănânc – mai puțin atunci când nu aveam ce să pun în farfurie. Însă acum, orice aș avea de-ale gurii, trebuie să mănânc numai când soarele îmi spune că o pot face. De fapt, urbea noastră este atât de înțesată cu cadrane solare, încât cei mai mulți oameni se târăsc, de la o oră la alta, lihniți de foame”. De atunci și până azi, ceasurile au ajuns să controleze chiar și cele mai incontrolabile aspecte ale vieții, fiind absolut vitale pentru tranzacții financiare pe care oamenii nici nu le mai percep. „Ceasul atomic din 1955 avea o abatere de o secundă la trei sute de ani. Până în anii '80, ceasurile atomice NLP (National Physical Laboratory, Laboratorul Național de Fizică al Marii Britanii) ajunseseră să aibă o abatere de o secundă la 300.000 de ani. (...) Cele care măsoară acum timpul NLP, cunoscute și cu numele de „fântâni de cesiu”, au o abatere de o secundă la 158 milioane de ani. Însă și aceste dispozitive sunt imprecise în comparație cu următoarea generație de ceasuri atomice pe care le proiectează oamenii de știință și tehnicienii din zilele noastre. Acestea au o abatere de o secundă (în plus sau în minus) la treizeci de miliarde de ani.” Dacă ceasul bursei din Amsterdam din 1611, „era precis circa o jumătate de oră pe zi”, acum „marcajele temporale au o precizie de o milionime de secundă”, iar „unele companii au ajuns să facă tranzacții pe piețele financiare la intervale de o nanosecundă” (David Rooney, Despre timp. O istorie a civilizației în douăsprezece ceasuri, Editura Trei, 2022). Firmele HFT (high-frequency trading) își doresc să dețină cele mai rapide tehnologii de comunicare. Bursele sunt populate de curse de viteză la timpi imperceptibili pentru conștiința umană. Până când mitologicele doamne spun „pește” datele lor ar putea fi vândute de 1 000 000 000 de ori, deoarece algoritmii ar putea realiza o tranzacție în fiecare nanosecundă. Dacă acest lucru nu se petrece este datorită faptului că licitațiile au loc în timpi specifici. După cum explică Eric Budish, tranzacțiile sunt continue în timp, mai degrabă decât să ia forma licitațiilor. „Dacă caut pe Google ceva de interes comercial, vizitez un site de știri sau răsfoiesc o platformă de socializare, ceea ce se declanșează este o licitație, nu o tranzacționare continuă. Miliarde dintre aceste licitații au loc în fiecare zi, dar pentru că fiecare dintre ele este un eveniment punctual, în care algoritmii pot avea până la o zecime de secundă sau mai mult pentru a licita (o eternitate, pe scala de timp a HFT), publicitatea online nu se caracterizează prin cursa de viteză extremă întâlnită în finanțe. Problemele care sunt de îngrijorare în publicitatea digitală – cum ar fi colectarea de date intruzive și oligopolul - sunt diferite” (How to make money in nanoseconds, Donald MacKenzie).

Lumea HFT este nu doar imposibil de perceput, ci și greu de înțeles. Pare un joc de poker la care foarte puțini au acces, doar cei care își permit milioanele necesare menținerii și dezvoltării tehnologiei high speed, adică doar celor care își permit să practice un război al mașinăriilor în care omul este total depășit. Astăzi „mașinăriile creează piețele”, iar noile „cadrane solare” fărâmițează zilele în feluri de neimaginat. Ele sunt departe de a fi „bune” sau „sincere” precum era stomacul lui Plaut, măcinând un timp imposibil de mitologizat. Până când stimabilele mame, bunici și soacre se vor uita din nou la ceas, controlând timpul cu gravitatea cuiva care-și ia tensiunea sau vrea să afle nivelul de oxigen din sânge, pe telefoane le vor aștepta sute de oferte reactualizate, readaptate la lenta, omeneasca lor capacitate de adaptare.

II

Dar timpul nu dispare (cel puțin pentru capacitatea umană de percepție) doar în procesele HFT (high-frequency trading). Aici celebrul time is money devine time in no time is money, prin urmare, timpul perceptibil este o pierdere de timp. Societatea pare să nu facă altceva decât să încerce să țină pasul cu acest no time. Industria atenției are ca materie primă dereglarea timpilor pe măsura omului. Sunt multe date și studii științifice care atestă dispariția noastră ca ființe ale duratei. Cartea lui Johann Hari, Hoții de atenție, trece în revistă câteva dintre aceste descoperiri: „în medie, un student [american] își schimbă centrul de interes la fiecare 65 de secunde. Cei mai mulți dintre ei se concentrează pe o unică activitate timp de doar 19 secunde”. Situația nu stă mai roz nici în cazul adulților care lucrează la birou. În medie, un angajat se concentrează pe o unică sarcină timp de 3 minute. În plus, „americanul obișnuit petrece pe telefon trei ore și cincisprezece minute. Într-un interval de 24 de ore, ne atingem telefoanele de 2617 ori.” Timpul acordat monitorizării unor informații noi, oricât de dramatice ar fi ele s-a modificat și el. Pe Twitter, de exemplu, „în 2013, o temă rămânea în topul 50 celor mai discutate subiecte preț de 17,5 ore. Până în 2016 timpul a scăzut până la 11.9 ore”. Continua inundare a feedului cu informație degradează nu numai atenția individuală ci și pe cea colectivă. „În 1986, dacă puneai cap la cap toate informațiile pe care le primea, în medie, un om – în format scris, radio și TV –, ar fi echivalat cu informația zilnică din 40 de ziare. Până în 2007, volumul de informație crescuse la echivalentul de 174 ziare pe zi.”

La fel ca bunurile de bază, precum un aer curat sau o mâncare sănătoasă, inclusiv capacitatea de a ne folosi în mod benefic propriile capacități mentale va fi un lux. Sune Lehmann care a condus un studiu pe o durată de opt ani privind capacitatea de concentrare crede că în viitor „vom avea o clasă superioară de oameni foarte conștienți” (adică oameni care înțeleg și își permit să trăiască între limitele normale în care corpul și atenția funcționează), și restul societății care va avea „tot mai puține resurse cu care să combată manipularea și, astfel, va trăi din ce în ce mai mult în interiorul calculatoarelor, fiind din ce în ce mai manipulată”.

Concluzia cărții lui Hari este demnă de redescoperirea roții și a apei calde. Lucruri care păreau de la sine înțeles pentru generații precum cele ale bunicilor, au azi nevoie de nenumărate studii pentru a fi „demonstrate”. Se pare că oamenii au nevoie „să facă lucrurile pe rând, să doarmă mai mult, să citească mai multe cărți, să-și lase mintea să rătăcească”. În privința unei revolte pentru atenție (dar cine să o facă?) care ar trebui să fie la fel de urgentă precum acțiunile necesare combaterii crizei climatice, din nou, răspunsul pare să vină din trecut: nevoia sindicatelor care să militeze pentru „beneficiile deconectării” (revenirea la ziua de lucru de 8 ore...). Puțini patroni luminați au înțeles că oricum, timpul oricât de lung petrecut la birou, în stres, lipsă de atenție și continue întreruperi nu folosește afacerii. Andrew Barnes din Noua Zeelandă a introdus în compania sa săptămâna de lucru de 4 zile după ce a aflat că un angajat obișnuit era „implicat direct în muncă mai puțin de trei ore pe zi”. Angajații lui, la fel ca alți nenumărați cercetători au descoperit (din nou) roata, realizând că „felul în care oamenii sunt construiți este să aibă timp de repaus și atunci vor fi mai productivi”. Sindromul de care suferă angajatul (acasă sau la birou) se numește brain overload. Creierul înecat într-o mare de informații este nevoit să ia extrem de multe „decizii” (pe unele nici nu le face în mod conștient). Cu cât mai multe decizii ia, cu atât incertitudinea crește, deoarece aceste așa-numite decizii nu sunt decât o constantă distragere. Cel mai îngrijorător aspect este că acest șuvoi constant de distrageri sunt percepute și ca sursă de stres și ca mod de relaxare. După orele de muncă, conectarea la un device, de care, de fapt nu te poți deconecta (rețelele sociale) este forma de „odihnă” pe care mulți o practică. A rula cu orele filmulețe tiktok sau reelsuri este probabil cea mai accesibilă formă de „deconectare”. Aici se naște economia atenției, unde bunurile și banii vor căpăta alte valori, iar rularea lor se va face prin alte metode decât învechita captare a loialității clientului.

III

În minunata sa carte despre timp, The order of time, Carlo Rovelli se întreabă cum de putem să ne imaginăm ca existând fără spațiu sau materie, dar nu ne putem imagina fără timp? Chiar dacă timpul „dispare” în lumea mașinilor HFT sau în procesele care ne dereglează atenția, chiar dacă nu este de găsit la nivel cuantic și funcționează diferit la nivel cosmic, timpul rămâne pentru forma de viață care suntem „substanța” noastră. Călătorii în spațiul cosmic sau călătorii nocturni cu microbusul sau trenul prin România pot experimenta forma pură de timp. Pe parcursul acestor călătorii (îmi închipui că se aseamănă) poți distinge cu greu munți de negru unul de altul. Totuși, spre deosebire de călătoria cosmică, neoanele roșii superbet și becurile în plus din jurul bisericii îi readuc aminte călătorului că e încă viu, și chiar dacă momentan are o experiență de deprivare de simțuri, el străbate, totuși timpul, sau se străbate pe sine ca formă de viață cronofagă. Wiliam Shatner, actorul din primele serii Star Trek va rămâne în amintirea fanilor prin cel puțin două extravaganțe, una când și-a vândut piatra de la rinichi pe ebay pentru suma de 25.000 euro sau dolari, alta pentru că la o vârstă înaintată și-a luat zborul cu adevărat în cosmos, o experiență care s-a dovedit mult mai deprimantă decât zborul prin cosmosul de mușama din studiouri. La întoarcere a declarat: „My space trip felt like a funeral”. Totul în jur părea negru și mort. Fără superbeturi, biserici și Radio Europa care să te trezească din comă. Fără scenariști care să imagineze sute de aventuri într-un univers populat cu extratereștri făcuți pe măsura omului și, desigur, cunoscători ai limbii engleze.

De fapt, toate lucrurile pe care noi le recunoaștem, tot ceea ce pentru noi se încadrează în ceea ce numim „viață” este atât de „viu” pentru că trece constant de la o formă joasă de entropie la una mai mare. Evenimentele, fie ele cosmice sau evenimentele minuscule ale vieții noastre nu fac decât să deschidă „ușa” pentru creșterea entropiei. După cum explică același Carlo Rovelli: „Întreaga istorie a universului constă în aceste opriri și săriri peste creșterea cosmică a entropiei. Nu este nici rapidă, nici uniformă, deoarece lucrurile rămân blocate în bazine de entropie scăzută (de exemplu un morman de lemne până ia foc, un nor de hidrogen...) până când ceva deschide ușa pentru un proces care îi va permite entropiei să crească. Creșterea entropiei, la rândul său, va deschide alte uși prin care entropia poate să crească din nou. [...] Nu este adevărat, așa după cum se spune uneori, că viața generează structuri ordonate într-un anume fel, sau care diminuează local entropia: viața este pur și simplu un proces care degradează și consumă energia scăzută a alimentelor; este un proces de dezordonare auto-structurat, nici mai mult nici mai puțin decât în restul universului”. Universul, ne spune autorul, este asemenea unui pachet de cărți care se amestecă continuu, sau asemeni unui munte care se erodează cu încetinitorul. Iar timpul este doar felul în care ființele vii din această parte minusculă de univers interacționează cu câteva dintre variabilele lui. „Lucrurile în sine sunt doar evenimente care pentru o vreme sunt monotone.”

Dar și această monotonie este doar felul în care noi ne percepem și percepem ceea ce ne înconjoară. Boltzmann a arătat că diferența dintre trecut și viitor este doar o consecință a felului nostru încețoșat de a vedea. Când percepem o „ordine”, vedem de fapt doar o minusculă parte din continuul amestec al cărților universului. Dacă cineva ar putea vedea toate detaliile microscopice ale lumii atunci „caracteristicile curgerii timpului” ar dispărea. La fel cum culorile sunt doar felul nostru de a percepe lungimile de unde ale luminii, și timpul pare să fie doar felul în care noi percepem evenimentele, trecerea către un grad ridicat de entropie. Singurul lucru care a rămas încă „în picioare” după descoperirile fizicii din ultimele două secole este că universul este o „rețea de evenimente” și dacă este să le privim la scară cuantică, descoperim că ele nu au nevoie de timp sau nu sunt ordonate pe o linie newtoniană a timpului, și nici pe liniile distorsionate ale timpului relativ einsteinian. Dar ceea ce pot ecuațiile fizicii sau mașinăriile este inaccesibil corpurilor noastre supuse ritmurilor de tot felul. Dacă timpul există sau nu viețile noastre continuă la fel, măsurând, așteptând, acționând în vederea unui viitor, chiar dacă acesta este populat de mai multe necunoscute decât vrem să recunoaștem. Timpul este scurta noastră demonstrație de echilibristică între înainte și după noi.

Oana Pughineanu

Ce a mai rămas din timp (I)

 

O mare cristalină. Pietre, nu foarte arătoase, maronii, cu pești care le mimetizează, se zăresc de pe plajă sau de pe faleza înaltă. Doar la vreo 30 de metri de țărm, marea își capătă culoarea de smarald, acoperind fondul mai puțin instagramabil. În acești metri, doamne devenite mame, bunici și soacre plutesc cu orele vorbind aproape invariabil despre nurori. Soții lor, de obicei, se căznesc să parcurgă cu pași milimetrici pietrele și stâncile alunecoase de unde se pot arunca în apa albăstrui-verzuie, perfect echipați pentru scufundări, cu măști, respirator și înotătoare. Privindu-i, ai impresia că asiști la o distorsiune spațio-temporală, ceva demn de o povestire de-a lui Adolfo Bioy Casares (Plan de evadare). Cu cât timpul trece mai greu, cu atât suspansul devine mai mare. Oare vor reuși? Mai ascunde corpul lor doza de echilibru necesar, forța de a pune un picior în fața celuilalt palpând cu atenție fiecare zonă colțuroasă? Fiecare pare un erou hollywoodian rătăcit și uitat, iar plonjarea în apă îi apare privitorului un scop la fel de greu de atins precum salvarea lumii. Și totuși, ea se petrece de fiecare dată. Eroii supraviețuiesc. După o jumătate de oră îi vezi din nou la mal, cu caserola de paste și salata de fructe pe genunchi privind mulțumiți spre orizont.

Între timp doamnele rămân în același loc. Dramele familiare sunt povestite și repovestite ritualic. Au aceleași personaje, aceleași întâmplări, sunt bucăți de mitologie avide de noi trupuri și cuvinte, de noi repetiții memetice. Un singur lucru pare ieșit din schemă. Din când în când doamnele se uită la ceasul waterproof cu un aer îngrijorat sau cu aerul cuiva care și-a adus aminte de ceva de făcut. Totul durează o secundă, iar doamnele plonjează din nou în discuțiile mitologice ca într-o criză de dulce somnambulism. Privitul ceasului și grimasa aferentă sunt ca o neplăcută conectare la „principiul realității”, la „lucrurile de făcut”. Chiar și în vacanță, chiar și în august, chiar și în mijlocul mării. Cu siguranță ritmurile mitologice sunt perturbate de acest mic obiect care a făcut din timp un mecanism care reglează timpul ca „formă a intuiției interioare” sau ca „durată”. La pulsul fiecărei mâini stă timpul care ne dojenește că pierdem timpul. Primele cadrane solare au fost percepute ca „odioase”, iar Plaut le-a dedicat aceste vorbe: „Fie ca zeii să-l blesteme pe omul care a descoperit primul orele și – da – pe cel care a adus primul cadran solar aici, fărâmițând zilele amărâtului de mine! Dacă vreți să știți, pe vremea când eram un băiețandru, stomacul îmi era singurul cadran solar – de departe cel mai bun și cel mai sincer în comparație cu acesta. Îmi spunea întotdeauna când să mănânc – mai puțin atunci când nu aveam ce să pun în farfurie. Însă acum, orice aș avea de-ale gurii, trebuie să mănânc numai când soarele îmi spune că o pot face. De fapt, urbea noastră este atât de înțesată cu cadrane solare, încât cei mai mulți oameni se târăsc, de la o oră la alta, lihniți de foame”. De atunci și până azi, ceasurile au ajuns să controleze chiar și cele mai incontrolabile aspecte ale vieții, fiind absolut vitale pentru tranzacții financiare pe care oamenii nici nu le mai percep. „Ceasul atomic din 1955 avea o abatere de o secundă la trei sute de ani. Până în anii '80, ceasurile atomice NLP (National Physical Laboratory, Laboratorul Național de Fizică al Marii Britanii) ajunseseră să aibă o abatere de o secundă la 300.000 de ani. (...) Cele care măsoară acum timpul NLP, cunoscute și cu numele de „fântâni de cesiu”, au o abatere de o secundă la 158 milioane de ani. Însă și aceste dispozitive sunt imprecise în comparație cu următoarea generație de ceasuri atomice pe care le proiectează oamenii de știință și tehnicienii din zilele noastre. Acestea au o abatere de o secundă (în plus sau în minus) la treizeci de miliarde de ani.” Dacă ceasul bursei din Amsterdam din 1611, „era precis circa o jumătate de oră pe zi”, acum „marcajele temporale au o precizie de o milionime de secundă”, iar „unele companii au ajuns să facă tranzacții pe piețele financiare la intervale de o nanosecundă” (David Rooney, Despre timp. O istorie a civilizației în douăsprezece ceasuri, Editura Trei, 2022). Firmele HFT (high-frequency trading) își doresc să dețină cele mai rapide tehnologii de comunicare. Bursele sunt populate de curse de viteză la timpi imperceptibili pentru conștiința umană. Până când mitologicele doamne spun „pește” datele lor ar putea fi vândute de 1 000 000 000 de ori, deoarece algoritmii ar putea realiza o tranzacție în fiecare nanosecundă. Dacă acest lucru nu se petrece este datorită faptului că licitațiile au loc în timpi specifici. După cum explică Eric Budish, tranzacțiile sunt continue în timp, mai degrabă decât să ia forma licitațiilor. „Dacă caut pe Google ceva de interes comercial, vizitez un site de știri sau răsfoiesc o platformă de socializare, ceea ce se declanșează este o licitație, nu o tranzacționare continuă. Miliarde dintre aceste licitații au loc în fiecare zi, dar pentru că fiecare dintre ele este un eveniment punctual, în care algoritmii pot avea până la o zecime de secundă sau mai mult pentru a licita (o eternitate, pe scala de timp a HFT), publicitatea online nu se caracterizează prin cursa de viteză extremă întâlnită în finanțe. Problemele care sunt de îngrijorare în publicitatea digitală – cum ar fi colectarea de date intruzive și oligopolul - sunt diferite” (How to make money in nanoseconds, Donald MacKenzie).

Lumea HFT este nu doar imposibil de perceput, ci și greu de înțeles. Pare un joc de poker la care foarte puțini au acces, doar cei care își permit milioanele necesare menținerii și dezvoltării tehnologiei high speed, adică doar celor care își permit să practice un război al mașinăriilor în care omul este total depășit. Astăzi „mașinăriile creează piețele”, iar noile „cadrane solare” fărâmițează zilele în feluri de neimaginat. Ele sunt departe de a fi „bune” sau „sincere” precum era stomacul lui Plaut, măcinând un timp imposibil de mitologizat. Până când stimabilele mame, bunici și soacre se vor uita din nou la ceas, controlând timpul cu gravitatea cuiva care-și ia tensiunea sau vrea să afle nivelul de oxigen din sânge, pe telefoane le vor aștepta sute de oferte reactualizate, readaptate la lenta, omeneasca lor capacitate de adaptare.

”E demență doamnă! E demență!”

 

„E demență doamnă! Vă spunem noi! La vârsta ei...”. Sunt cuvinte pe care mai devreme sau mai târziu le vor auzi mulți aparținători din România. Le-am auzit și eu uimită, de curând, fiind nevoită să sun la urgențe, când am descoperit că unica mea rudă rămasă în viață, după 90 de ani de trai independent și conștient, a început brusc să vorbească într-o limbă neștiută, populată de cuvinte românești, dar rânduite într-o logică nouă, în care puține lucruri au mai rămas cum erau, deși corpul rulează după același program, fără greș. O minunăție a ceasornicarului divin, reglată la secundă, dar rămasă fără cifrele de pe cadran. Iar când rămâi fără aceste cifre în România, mai ales dacă ai peste 75 de ani, ești încadrat automat la demență. „Păi cum domnule demență? Fără să fi dat vreodată semne?”, întreb. „Da doamnă! Așa se întâmplă. Brusc.” Îmi vine să spun „nu am mai auzit de așa ceva”, dar mă abțin. Suntem doar în faza conversației telefonice. Până la spital mai e mult. Exact trei zile. Cum așa? Simplu! Pacientul nu poate fi transportat la spital fără consimțământ. Asta chiar în condițiile în care paramedicii o întreabă pe mătușa Ana „tanti cum te cheamă?”, iar răspunsul e: „ca să pop prop po ro țo animale să fie tra lăudat nu un pic doamne acolo un pic nu teren pe cât încet încet...”. Totuși, diagnosticul care era deja pus la telefon, rămâne în picioare: e demență. A doua zi, totul se repetă. Altă salvare vine cu același diagnostic prefabricat, dar unul dintre paramedici spune timid „ar putea fi de la glicemia scăzută sau ar putea fi un AVC”. M-am abținut cu greu să întreb cum de și-au dat seama. În fond, ei sunt oamenii cu experiență, și încă nu am trecut de partea cu consimțământul, care se repetă aproape exact ca în prima seară. Mătușa ajunge până la prag după care începe să se agite, să lovească, să strige „aici! Aici!” (înțeleg că e vorba de „până aici”). Mi se spune că singura soluție este să o aduc eu la urgențe. Fără consimțământ ei trebuie să cheme poliția ca să o urce în ambulanță, „dar noi nu vrem să i se rupă mâinile și picioarele doamnei”. Poliția poate ține loc de consimțământ, dar nu garantează integritatea corporală. Sunt cazuri, precum acestea, în care pacienții nu pot fi transportați, trup și suflet. E nevoie de două organe abilitate, care de secole și-au împărțit sarcinile, dar în vremurile noastre lucrurile s-au complicat puțin. Sistemul e bruiat de noi elemente precum „libertate individuală” și ”malpraxis”. Dar ce e de făcut când indivizilor li se face atât de rău încât libertatea se face mică și se ascunde printre sinapse scurtcircuitate, metastaze, paralizii? Vorba lungă, sărăcia omului. Până la urmă mătușa a fost transportată la spital. A treia zi, de dimineață, am dat la o parte plasticele camerei de urgențe, care cuprindea într-un spațiu relativ mic, vreo 15-16 „consimțăminte”, cu trupuri cu tot. Totul la vedere, fără separeuri. Printre ele se ițeau grupuri, grupuri de asistente, rezidenți și câteva tinere în tricouri albe pe care scria „voluntar”. Dacă aceste grupuri nu ar fi fost înconjurate de trupurile sleite, unele aproape goale, ale „consimțămintelor” aș fi spus că am intrat pe un stadion, înaintea unui concert, când încă gazonul nu e plin. Un festival pentru care ai plătit toată viața, iar acum mai și cânți dar publicul nu e prea entuziast. Grupul tinerelor „voluntar” stătea nemișcat. Nimeni nu avea timp să le explice ce și cum se face. Celelalte grupuri fâlfâiau încoace și încolo cu o mulțime de hârtii în mână. Dintr-un astfel de grup s-a desprins figura anorexică a unui rezident care ne-a făcut chestionarul după care ne-a spus să așteptăm afară. Dar nu am apucat nici să sorbim prima înghițitură de cafea de la automat că am fost rechemate înăuntru (noi, aparținătoarele). „Doamna urlă! Se agită! Nu putem să-i luăm sânge!” Este incredibil, dar nimeni de la urgențe nu a mai văzut vreodată pacienți țipă, care nu vor. Așa că trebuie să fiți pregătiți să vă suflecați mânecile. Să țineți o mână, un picior, eventual să chemați un prieten... Am întrebat dacă nu există vreun protocol pentru astfel de situații. Nu există. Pacientul nu poate fi sedat. Tot din cauza libertății. I se dă doar un anestezic ușor pentru CT. Zis și făcut. După 9 ore (!) în care noi, aparținătoarele, aproape că am devenit una cu corpul medical (deși ne lipsea muntele de hîrtii) format aproape în totalitate din rezidenți, ni s-a adus la cunoștință că „da, e un AVC” și „vine imediat doamna doctor să vă explice ce și cum”. Domnii și doamnele medici sunt apariții rare în sala de urgență. Cel puțin în cea pe care am văzut-o eu. De undeva, din spatele ușilor de plastic care seamănă cu niște uriașe prinzătoare de muște, apar și eliberează sau închid cu o parafă șirul de consimțăminte care așteaptă verdictul. Dar asta nu înainte de a pune la grea încercare libertatea aparținătorului. „În cazul mătușii dumneavoastră nu există posibilitate de recuperare. E și vârsta... Eu vă spun sincer că o pot ține în spital 5-7 zile, dar cel mai probabil va fi legată de pat și sedată. Va ieși mai rău decât a intrat. Singurul lucru bun pentru ea ar fi să se întoarcă în mediul cunoscut. Deci... cum vreți dumneavoastră”. Păi ce să vrem doamna doctor? Dacă iese mai rău decât intră nu-i mare alegere de făcut. Mulțumim! Bogdaproste! Doamna doctor ne-a privit cu ușurare (aș vrea să spun că am văzut altceva în privirea ei, dar nu pot, asta era, ușurare), a verificat hârtiile produse în 9 ore și a constatat că lipsește ekg-ul. L-a întrebat pe rezidentul care ne primise „păi cine a scris aici ritm cardiac regulat dacă nu ați făcut ekg-ul”? După câteva șușoteli rezidentul s-a întors către mine și mi-a spus: „puteți merge mâine cu doamna să faceți un ekg? E vina mea! Am uitat să-l fac!” Mătușa a fost deja transportată la mașină. I-am spus că fix mâine nu putem. Ne ia cam trei zile să o scoatem din casă. Dar ne vom strădui. Mi-a fost imposibil să mă enervez. Stăteam unul lângă altul. Eu cu capul în mâini, el cu hârtiile... După câteva secunde de tăcere, cu o forță demnă de Captain America, rezidentul s-a ridicat în picioare (el era deja de cel puțin 12 ore acolo), s-a dus la mașină, a adus-o pe mătușa din nou înăuntru. Nu pot să-mi imaginez cum a ridicat-o de unul singur, cum a reușit să o pună din nou pe scaunul cu rotile și să lipsească toți senzorii. Mătușa nu a mai scos niciun sunet. După aceea m-a mai întrebat pentru a patra oară dacă doamna nu uita lucruri, dacă nu era confuză. ”Nu domnule rezident! Nu uita niciodată nimic. De fapt, era chiar faimoasă pentru memoria ei. Dar dacă vreți să scrieți acolo că e demență puteți să scrieți. Dacă pe dumneavoastră vă ajută cu ceva demența asta, luați câtă demență credeți că e nevoie pentru binele spitalului. Al sistemului.” Peste o oră a coborât din intestinele spitalului și cardiologul. Ne-a spus câteva cuvinte de specialitate pe care nu le-am mai înțeles. Cu siguranță, totul a pornit de la inimă. Iar ritmul, nici vorbă să fie regulat. La 11 noaptea am pornit spre casă. Din trupul și sufletul mătușii s-a auzit un ”doamnezmulțam”. Era, din nou, liberă. De fapt, tot liberă. Consimțământul a rămas tot la noi.