Oboseala plăcută ochiului

Textul lui Peter Handke despre oboseală începe cu o amintire din copilărieⁱ. Strivit până la „suferință” de preaplinul unei biserici doldora de enoriași, lumini, sunete, mirosuri. Nu e oboseala care te plasează între lumea conștientă și cea inconștientă, cu liniile șterse dintre senzația unui leșin (în sfârșit un abandon) și lumea pe care ai lăsat-o în urmă ca pe un refugiu devenit prea îndepărtat. Citind cuvintele lui Handke am fost catapultată într-o atmosferă mentală greu de descris, din copilărie, în verile în care mă trezeam singură în casa de la țară și nu puteam dezlipi totala oboseală de totala odihnă. Pentru câteva secunde erau identice. Corpul părea o piatră scufundată care-și pierdea încet din greutate și începea să urce spre suprafața ușoară a luminii. Pe atunci exteriorul nu era un glob greoi, se reconfigura precis (părinții sunt în grădină, copiii vecinilor se joacă deja, câinele e în curtea din spate și nu mă poate mușca) și străbătea odiha-oboseală cu o tăietură curată chiar dacă întârziată. O întârziere în senzație: umbra de sub vie care încă nu devenise vitraliu, patul dur de lemn care încă nu era obiect de colecție, scăunelul cu trei picioare pentru îndopat gâște care nu plana în nicio memorie, ligheanul scorojit pentru leșie și săpun de casă care nu era însăși timpul, albastru cerului care nu se opunea la nimic, sunete care nu au auzit niciodată cuvinte. Doar o blândă prefigurare a durerii acestor transformări. Începutul unui urlet care nu se va mai opri. Acel urlet al lui Ivan Ilici...

Oboseala de copil descrisă de Handke ajunge direct în absurd. Este deja o oboseală beckettiană: „La fel ca o boală pe care o numim «cumplită» sau «malignă», așa era și această oboseală, cumplită și malignă, iar rezultatul, o imagine distorsionată atât a mediului înconjurător – enoriașii păreau o adunătură de păpuși di fetru și loden, altarul cu decorațiunile sale sclipitoare, neclare în depărtare devenea un loc de tortură, amplificat de ritualurile și descântecele haotice ale torționarilor –, cât și a copilului doborât de oboseală, transformat într-o figură absurdă cu cap de elefant”. Dar la un moment dat oboseala îl extrage din context și se regăsește într-o „lume golită de oameni”, „dincolo de granițele satului, singur, fermecat: complet prezent, acolo, în acea liniște, în șuierat, în albastrul drumului înghețat”. În cazul lui Handke, avem pe de o parte, aproape de ceea ce am numit odihnă-oboseală (două plăci tectonice ce abia se ating și despre care nimeni nu știe dacă se unesc sau se despart) farmecul de a fi singur, prezent și, pe de altă parte, percepția unui anumit loc, biserica unde se simte „învăluit de oboseală ca de o fecioară de fier”. În această specifică oboseală din copilărie putem vedea și altceva decât banala dereglare fenomenologică, o suspendare a câmpului de semnificație în care un obiect apare. Oboseala nu constă doar în faptul că nu-ți mai arată lumea ca un câmp de posibilități, ci te lasă să respiri într-o prezență care nu mai are nevoie de posibilități. De unde și farmecul, ușurarea de a ajunge la un capăt în care nu mai e nevoie să alegi, să intenționezi, proiectezi etc.

Oboseala adultă (chiar din tinerețe) e cea în care propriul trup devine o fecioară de lemn iar partenerul, prietenul, conferențiarul universitar, obiectele, propriul eu (exemplele îi aparțin lui Handke) „se destramă în banalități”, într-un mecanism bine știut, e o oboseală care sfârșește în ridicol, violență, despărțire, iar în cazuri „fericite”, în epuizarea „în care, în sfârșit, puteai să respiri ușurat și să-ți revii în simțiri”. Se oscilează mereu între o lume care nu mai are nevoie de prezență până la o prezență care nu mai are nevoie de lume, culminând într-o oboseală mistică care fisurează „iluzia corelaționistă”ⁱⁱ (obiectul care există pentru un subiect). Oboseala dereglează organizarea lumii „pentru mine” și o transformă în lume pentru nimic. Dar asta nu duce la disoluție, ci la o renaștere: „Oboseala era acum prietena mea. Eram din nou acolo, în univers, ba chiar în centrul lui ... Oboseala organiza – o ordine revelatoare, nu tranșatoare – obișnuitul haos, îl ritmiciza în forme plăcute ochiului – cât vedeai – de-a lungul orizontului oboselii”. Oboseala este „unificatoare” și reînnoiește „percepția veche” după care ar exista un obiect în sine. În faza oboselii lucide „lumea îmi povestește despre sine în tăcere, fără cuvinte, la fel ca vecinul meu grizonant de mai încolo, sau femeii splendide care trece cu mers legănat pe lângă mine; toate întâmplările pașnice erau deja o poveste în sine”. Deja. Un deja ancestral, conținând un timp pe care nici nu l-am trăit. O poveste care nu are nevoie de ajutor din partea unui mediator și care se opune narațiunii care îi provoacă repulsie lui Handke. Eterna cădere în bun și rău pentru a înainta în „grozăvii”, în ceva știut de dinainte. Narațiunile nu pot exista nici pentru popoare pentru că adevăratele comunități obosesc, se reunesc în oboseală. Ele există însă pentru „acea adunătură neobosită, încăpățânată condamnată la lipsă de discernământ de către fapte inumane și la un mers în buclă la nesfârșit”. Oboseala aparține unui organism viu care are nevoie constant să se regenereze prin puținătatea de sine, care lasă loc pentru a fi „laolaltă”. Câteodată împreună. Câteodată nu, dar laolaltă cu organicul și inorganicul. Oboseala este până la urmă un destin cosmic al omenirii, unica formă de împăcare cu sine care nu poate fi distorsionată prin narațiuni. Acel deja care nu depinde de noi. Care este pașnic pentru că nu depinde de noi. Dincolo de oboseala individuală, separatoare, există posibilitatea unei oboseli planetare, comunitare, un fel de pace universală a simțurilor sătule de mașinăriile maniheiste.

iCitatele din acest articol sunt din cartea Gânduri despre oboseală - Gânduri despre ziua reușită, Peter Handke, Editura Art, 2026, traducere din germană de Gabriella Eftimie.

iiIluzia corelaționistă așa cum este descrisă în cartea lui Quentin Meillassoux, După finitudine, Editura Tact, 2014, traducere și postfață de Ovidiu Stanciu.

Foto și text: Oana Pughineanu

La stanchezza piacevole all’occhio

 

Il testo di Peter Handke sulla stanchezza comincia con un ricordo d’infanzia. Schiacciata fino alla «sofferenza» dal sovrappiù di una chiesa gremita di fedeli, luci, suoni, odori. Non è la stanchezza che ti colloca tra il mondo cosciente e quello inconscio, con le linee sfumate tra la sensazione di uno svenimento (finalmente un abbandono) e il mondo che hai lasciato alle spalle come un rifugio diventato troppo lontano. Leggendo le parole di Handke sono stata catapultata in un’atmosfera mentale difficile da descrivere, dell’infanzia, nelle estati in cui mi svegliavo da sola nella casa di campagna e non riuscivo a separare la stanchezza assoluta dal riposo assoluto. Per alcuni secondi erano identici. Il corpo sembrava una pietra sommersa che perdeva lentamente peso e cominciava a risalire verso la superficie leggera della luce. Allora l’esterno non era un globo gravoso, si riconfigurava con precisione (i genitori sono in giardino, i bambini dei vicini stanno già giocando, il cane è nel cortile sul retro e non può mordermi) e attraversava il riposo-stanchezza con un taglio netto, anche se tardivo. Un ritardo nella sensazione: l’ombra sotto la vigna che non era ancora diventata una vetrata, il duro letto di legno che non era ancora un oggetto da collezione, lo sgabello a tre gambe per ingozzare le oche che non galleggiava in nessuna memoria, il catino scrostato per la liscivia e il sapone fatto in casa che tuttavia non era il tempo stesso, l’azzurro del cielo che non si opponeva a nulla, suoni che non avevano mai udito parole. Solo una dolce prefigurazione del dolore di queste trasformazioni. L’inizio di un urlo che non smetterà più. Quell’urlo di Ivan Il’ič...

La stanchezza infantile descritta da Handke arriva direttamente all’assurdo. È già una stanchezza beckettiana: «Come una malattia che chiamiamo “terribile” o “maligna”, così era anche questa stanchezza, terribile e maligna, e il risultato era un’immagine deformata tanto dell’ambiente circostante – i fedeli sembravano un’accozzaglia di bambole di feltro e loden, l’altare con le sue decorazioni scintillanti, indistinte in lontananza, diventava un luogo di tortura, amplificato dai rituali e dagli scongiuri caotici dei torturatori –, quanto del bambino abbattuto dalla stanchezza, trasformato in una figura assurda con la testa di elefante». Ma a un certo punto la stanchezza lo estrae dal contesto e si ritrova in un «mondo svuotato di uomini», «oltre i confini del villaggio, solo, incantato: completamente presente, lì, in quel silenzio, nel sibilo, nell’azzurro della strada gelata». Nel caso di Handke abbiamo, da una parte, vicino a ciò che ho chiamato riposo-stanchezza (due placche tettoniche che si sfiorano appena e di cui nessuno sa se si stiano unendo o separando), l’incanto di essere soli, presenti e, dall’altra, la percezione di un luogo specifico, la chiesa, dove ci si sente «avvolti dalla stanchezza come da una vergine di ferro».

In questa particolare stanchezza dell’infanzia possiamo vedere anche qualcosa di diverso dalla banale deregolazione fenomenologica, una sospensione del campo di significato in cui un oggetto appare. La stanchezza non consiste soltanto nel fatto che il mondo non ti si mostra più come un campo di possibilità, ma ti lascia respirare in una presenza che non ha più bisogno di possibilità. Da qui l’incanto, il sollievo di arrivare a un limite oltre il quale non è più necessario scegliere, intendere, progettare, ecc.

La stanchezza adulta (già a partire dalla giovinezza) è quella in cui il proprio corpo diventa una vergine di legno e il partner, l’amico, il docente universitario, gli oggetti, il proprio io (gli esempi sono di Handke) «si sfaldano in banalità», secondo un meccanismo ben noto: è una stanchezza che finisce nel ridicolo, nella violenza, nella separazione e, nei casi «felici», nell’esaurimento «in cui, finalmente, potevi respirare sollevato e tornare in te». Si oscilla continuamente tra un mondo che non ha più bisogno della presenza e una presenza che non ha più bisogno del mondo, culminando in una stanchezza mistica che incrina «l’illusione correlazionista» (l’oggetto che esiste per un soggetto). La stanchezza sregola l’organizzazione del mondo «per me» e la trasforma in un mondo per nulla. Ma questo non conduce alla dissoluzione, bensì a una rinascita: «La stanchezza era ormai mia amica. Ero di nuovo là, nell’universo, anzi, persino al suo centro... La stanchezza organizzava – un ordine rivelatore, non tagliente – il consueto caos, gli dava un ritmo in forme piacevoli all’occhio – fin dove arrivava lo sguardo – lungo l’orizzonte della stanchezza». La stanchezza è «unificante» e rinnova la «vecchia percezione» secondo cui esisterebbe un oggetto in sé. Nella fase della stanchezza lucida, «il mondo mi racconta di sé in silenzio, senza parole, proprio come il mio vicino brizzolato più in là, o come la splendida donna che mi passa accanto con un’andatura ondeggiante; tutti gli avvenimenti pacifici erano già un racconto in sé». Già. Un già ancestrale, contenente un tempo che non abbiamo nemmeno vissuto. Un racconto che non ha bisogno dell’aiuto di un mediatore e che si oppone alla narrazione che provoca repulsione in Handke. L’eterna caduta nel bene e nel male per avanzare verso le «atrocità», verso qualcosa di già conosciuto in anticipo. Le narrazioni non possono esistere nemmeno per i popoli, perché le vere comunità si stancano, si riuniscono nella stanchezza. Esistono invece per «quella massa instancabile, ostinata, condannata dalla disumanità dei fatti alla mancanza di discernimento e a un cammino circolare senza fine».

La stanchezza appartiene a un organismo vivente che ha costantemente bisogno di rigenerarsi attraverso la diminuzione di sé, che lascia spazio all’essere «nel medesimo stare». A volte insieme. A volte no, ma nel medesimo stare con l’organico e l’inorganico. La stanchezza è, in fondo, un destino cosmico dell’umanità, l’unica forma di riconciliazione con se stessa che non può essere deformata dalle narrazioni. Quel già che non dipende da noi. Che è pacifico perché non dipende da noi. Al di là della stanchezza individuale, separatrice, esiste la possibilità di una stanchezza planetaria, comunitaria, una sorta di pace universale dei sensi sazi delle macchine manichee.

Foto e testo: Oana Pughineanu