La răscruce de orice cu orice

 

Întâmplarea face ca La răscruce de vânturi să fie primul roman pe care l-am citit în această viață. Am uitat de-a lungul timpului aproape tot în afară de atmosfera lui de o întunecime rar întâlnită. Acum câteva luni am regăsit cartea la anticariat și mărturisesc că am recitit-o ca pregătire pentru vizionarea noii adaptări cinematografice a acestei povești de dragoste fără niciun moment de împlinire și aproape fără niciun moment de bucurie. Nici că se poate ceva mai antihollywoodian. Regizoarea Emmerald Fennell s-a arătat surprinsă că unii spectatori nemulțumiți nu au fost atenți când au citit titlul filmului. Acesta este „Wutering Heights”, nu Wutering Heights. Ghilimele sunt justificarea pentru tot ceea ce în această peliculă nu cade sub termenul de „adaptare”. Este o revizitare a cărții conform fanteziilor erotice pe care ea (Fennell) le-a avut la vârsta de patrusprezece ani când a citit cartea. Sau, mai bine spus, este o revizitare directă a acelor fantezii erotice care dacă nu ar fi îmbrăcate în rochii de epocă la fel de fanteziste ar putea foarte bine să se muleze pe orice tipăritură romance din anii ’80-’90. Așa că am intrat în sala de cinema știind cu siguranță că filmul va gravita în jurul unor scene de sex care, desigur, nu există în roman. Nici măcar erotism (în sens modern) nu s-ar spune că există. Cathy și Heathcliff se percep ca fiind o singură ființă, iar parcursul lor prin lume e imposibil să ducă la altceva decât la distrugere. O puzderie de influenceri au luat cu asalt internetul plângând că nu sunt bine reprezentate clasele (ba chiar lupta marxistă avant la lettre dintre ele), rasele, că Heathcliff nu este alb etc. etc. În paranteză fie spus m-a distrat ceea ce eu am considerat o ironie la adresa hollywoodului inclusiv, alegerea unei actrițe tailandeze pentru servitoarea Nelly și a unui actor pakistanez care să-l înfățișeze pe deosebit de frumosul și deosebit de blondul (în carte) aristocrat Linton care devine soțul lui Cathy.

Dacă în roman, pasiunea dintre Cathy și Heathcliff continuă să existe și să crească la scara monstruoasă a post-mortem-ului în ciuda rasei, clasei, averii, ploii continue, vântului și a oricăror convenții sociale de secol XIX, ea este diluată în film până la dimensiunile unei dramolete adulterine care golește personajele de brutalitatea lor, de obsesia care îi consumă. Romanul lui Brontë nu poate nicicum fi redus la o chestiune de apetit. Catherine mărturisește: „El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea ființă.” Cred că La răscruce de vânturi duce la consecințele extreme mitul lui Tristan și Isolda, fiind și ei două figuri care nu au nicio șansă să împărtășească o viață reală, ci doar dorința de nu pierde experiența extremă pe care o simt când sunt împreună. Obstacolul nu este un accident, așa cum este văzut prin atât de banala relație dintre Cathy și plictisitorul Linton, în opoziție cu un Heathcliff scos parcă din reclamele coca-cola (tot din anii ’80-’90) în care un mușchiulos muncitor le înfierbântă pe doamnele deosebit de elegante de la birou. În buna tradiție a mitului, obstacolul este doar o condiție necesară pentru a demonstra forța acelui în ciuda a toate. Împlinirea adulterină pe care Fennell o fantazează blochează intriga. Am fost curioasă să văd ce se poate face cu aceste personaje care se „consumă”. Unde poți purta de aici povestea? Nicăieri. Într-o moarte „copy-paste”, o consecință biologică care nu mai are nimic de-a face cu acea moarte ca singura formă de răspuns pentru o relație excesivă, inumană. Dar această detensionare a dimensiunii mitice din roman prin câteva poze semi-pornografice nici nu reprezintă partea cea mai penibilă a filmului, căci există la un moment dar o ruptură de registru atât de grosolană încât nici măcar coerența acestui Heathcliff-brută needucată (ceea ce nu este în roman) nu este respectată. Îl descoperim la un moment dat debitând banalități post-freudiene despre plăcere, de parcă tocmai ar fi fost parașutat dintr-o sesiune de cunoaștere de sine și acceptare a propriilor dorințe. Nimic nu rămâne opac în sentimentele dintre cei doi. Le lipsește doar o ședință de cuplu cu un sexolog. De ce să nu cufundăm toate personajele istorice în seolul 21, în plictiseala ultrarecogniscibilului? 

Estetica filmului, cu excepția primelor zece minute, lasă mult de dorit. Rămâi consternat nu doar decorurile de carton (unele roci par resturi prăfuite teleportate din Jurassic Park), cu o casă a cărei portic, din rațiuni necunoscute, este placat cu faianță aducând aminte de triste toalete de autogară sau rochia de chelneriță oktober-fest pe care o poartă eroina înainte de căsătorie, ci și de pierduta artă a încadrării și construirii unei imagini care să fie compusă și din altceva decât din prim-planul cu fețele personajelor și eternul efect bokeh (estomparea fundalului), atât de abuzat încât nu poate fi decât semnul eșecului unei compoziții. Prim-planurile extreme pe care le folosește Fennell ar fi avut logica lor, în măsura în care Heathcliff și Catherine trec prin viețile celorlalți și prin propriile vieți ca o tornadă, dar abuzul lor sfârșește în artificial. Această lizibilitate emoțională a fețelor este o soluție de avarie, dorind să creeze o intensitate pe care toate alegerile de interpretarea a romanului au făcut-o imposibilă. Lumea în care Catherine și Heathcliff trăiesc este imensă și în același timp dur circumscrisă. Natura sălbatică, grădinile din roman se joacă constat cu acest deschis-închis în care toate personajele, cu excepția celor doi, își fac mișcările de pion. Nu pot să nu-mi aduc aminte de cadrele cu care Jane Campion începe filmul The Piano, felul în care folosește vastitatea și furia naturii pentru a încadra micile ființe care își cară greutatea, se încăpățânează să existe. În filmul lui Fennell natura este un mare rateu și oricât de mult ar uda hainele personajelor nu poate să le scoată din atmosfera de videoclip boy band.

Nu știu cum aș fi privit acest film dacă îmi era necunoscută cartea. Nu cred că altfel decât ca pe o modă sezonieră de produs imagini instagram. Dar cunoscând cartea nu am putut să nu mă întreb: de ce? De ce ai nevoie de un roman clasic pentru această înșiruire de fantezii? Ar fi funcționat și fără, poate chiar mai bine. Răspunsul nu e ușor de dat. Nu e vorba doar de crearea unui mare clickbait, o momeală pentru spectatorul care are nevoie de cultură așa cum influencerul fitness are nevoie, o dată pe an, de un selfie cu Mona Lisa. Simt că are de-a face cu o stare generală de degradare nu doar intelectuală, ci aproape mentală pe care obsesia creării de conținut o aduce cu sine în acest secol. Poți amesteca orice cu orice, poți trece peste orice. Nimic nou. Este acel anything goes postmodern, dar devenit atmosferă generală de dereglare sinaptică, nu doar un joc intelectual de respingere a valorilor universale. Trăim în timpul în care președintele american poate posta un video generat AI, înfățișându-l pe fostul președinte Obama și soția lui pe post de maimuțe. E același timp în care un influencer s-a editat pe sine într-un video care îl înfățișează alături de Epstein în avionul său privat pentru a obține mai multă vizibilitate și a promova produse. Aproape că devine o rușine să nu exiști în aceste dosare. Înseamnă că erai/ești un nimeni. Nimic nu poate să bagatelizeze mai mult vreun scandal decât lansarea lui pe internet, acestă mașină de aplatizat orice criză morală și, prin urmare, de evitat orice consecință reală. Indignările se rezolvă cu redistribuiri. A te întreba de ce o regizoare are nevoie de un roman clasic pentru a filma o înșiruire de descărcări sexuale înseamnă a nu înțelege logica vremurilor în care trăim, logica engagementului, înseamnă a fi total nepregătit pentru ceea ce urmează: un mare orice combinat cu orice, un mare de ce nu? Este singurul mod în care s-ar putea explica și de ce o puzderie de edituri au republicat romanul lui Emily Brontë nu doar având pe copertă, în mod atât de previzibil, imaginea de pe afișul filmului ci și cu titlul pus între ghilimelele (!) lui Fennell. Singurul lucru care rămâne de neînțeles e de ce nu au în mână ultimul tip de iphone lansat pe piață.