La răscruce de orice cu orice

 

Întâmplarea face ca La răscruce de vânturi să fie primul roman pe care l-am citit în această viață. Am uitat de-a lungul timpului aproape tot în afară de atmosfera lui de o întunecime rar întâlnită. Acum câteva luni am regăsit cartea la anticariat și mărturisesc că am recitit-o ca pregătire pentru vizionarea noii adaptări cinematografice a acestei povești de dragoste fără niciun moment de împlinire și aproape fără niciun moment de bucurie. Nici că se poate ceva mai antihollywoodian. Regizoarea Emmerald Fennell s-a arătat surprinsă că unii spectatori nemulțumiți nu au fost atenți când au citit titlul filmului. Acesta este „Wutering Heights”, nu Wutering Heights. Ghilimele sunt justificarea pentru tot ceea ce în această peliculă nu cade sub termenul de „adaptare”. Este o revizitare a cărții conform fanteziilor erotice pe care ea (Fennell) le-a avut la vârsta de patrusprezece ani când a citit cartea. Sau, mai bine spus, este o revizitare directă a acelor fantezii erotice care dacă nu ar fi îmbrăcate în rochii de epocă la fel de fanteziste ar putea foarte bine să se muleze pe orice tipăritură romance din anii ’80-’90. Așa că am intrat în sala de cinema știind cu siguranță că filmul va gravita în jurul unor scene de sex care, desigur, nu există în roman. Nici măcar erotism (în sens modern) nu s-ar spune că există. Cathy și Heathcliff se percep ca fiind o singură ființă, iar parcursul lor prin lume e imposibil să ducă la altceva decât la distrugere. O puzderie de influenceri au luat cu asalt internetul plângând că nu sunt bine reprezentate clasele (ba chiar lupta marxistă avant la lettre dintre ele), rasele, că Heathcliff nu este alb etc. etc. În paranteză fie spus m-a distrat ceea ce eu am considerat o ironie la adresa hollywoodului inclusiv, alegerea unei actrițe tailandeze pentru servitoarea Nelly și a unui actor pakistanez care să-l înfățișeze pe deosebit de frumosul și deosebit de blondul (în carte) aristocrat Linton care devine soțul lui Cathy.

Dacă în roman, pasiunea dintre Cathy și Heathcliff continuă să existe și să crească la scara monstruoasă a post-mortem-ului în ciuda rasei, clasei, averii, ploii continue, vântului și a oricăror convenții sociale de secol XIX, ea este diluată în film până la dimensiunile unei dramolete adulterine care golește personajele de brutalitatea lor, de obsesia care îi consumă. Romanul lui Brontë nu poate nicicum fi redus la o chestiune de apetit. Catherine mărturisește: „El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea ființă.” Cred că La răscruce de vânturi duce la consecințele extreme mitul lui Tristan și Isolda, fiind și ei două figuri care nu au nicio șansă să împărtășească o viață reală, ci doar dorința de nu pierde experiența extremă pe care o simt când sunt împreună. Obstacolul nu este un accident, așa cum este văzut prin atât de banala relație dintre Cathy și plictisitorul Linton, în opoziție cu un Heathcliff scos parcă din reclamele coca-cola (tot din anii ’80-’90) în care un mușchiulos muncitor le înfierbântă pe doamnele deosebit de elegante de la birou. În buna tradiție a mitului, obstacolul este doar o condiție necesară pentru a demonstra forța acelui în ciuda a toate. Împlinirea adulterină pe care Fennell o fantazează blochează intriga. Am fost curioasă să văd ce se poate face cu aceste personaje care se „consumă”. Unde poți purta de aici povestea? Nicăieri. Într-o moarte „copy-paste”, o consecință biologică care nu mai are nimic de-a face cu acea moarte ca singura formă de răspuns pentru o relație excesivă, inumană. Dar această detensionare a dimensiunii mitice din roman prin câteva poze semi-pornografice nici nu reprezintă partea cea mai penibilă a filmului, căci există la un moment dar o ruptură de registru atât de grosolană încât nici măcar coerența acestui Heathcliff-brută needucată (ceea ce nu este în roman) nu este respectată. Îl descoperim la un moment dat debitând banalități post-freudiene despre plăcere, de parcă tocmai ar fi fost parașutat dintr-o sesiune de cunoaștere de sine și acceptare a propriilor dorințe. Nimic nu rămâne opac în sentimentele dintre cei doi. Le lipsește doar o ședință de cuplu cu un sexolog. De ce să nu cufundăm toate personajele istorice în seolul 21, în plictiseala ultrarecogniscibilului? 

Estetica filmului, cu excepția primelor zece minute, lasă mult de dorit. Rămâi consternat nu doar decorurile de carton (unele roci par resturi prăfuite teleportate din Jurassic Park), cu o casă a cărei portic, din rațiuni necunoscute, este placat cu faianță aducând aminte de triste toalete de autogară sau rochia de chelneriță oktober-fest pe care o poartă eroina înainte de căsătorie, ci și de pierduta artă a încadrării și construirii unei imagini care să fie compusă și din altceva decât din prim-planul cu fețele personajelor și eternul efect bokeh (estomparea fundalului), atât de abuzat încât nu poate fi decât semnul eșecului unei compoziții. Prim-planurile extreme pe care le folosește Fennell ar fi avut logica lor, în măsura în care Heathcliff și Catherine trec prin viețile celorlalți și prin propriile vieți ca o tornadă, dar abuzul lor sfârșește în artificial. Această lizibilitate emoțională a fețelor este o soluție de avarie, dorind să creeze o intensitate pe care toate alegerile de interpretarea a romanului au făcut-o imposibilă. Lumea în care Catherine și Heathcliff trăiesc este imensă și în același timp dur circumscrisă. Natura sălbatică, grădinile din roman se joacă constat cu acest deschis-închis în care toate personajele, cu excepția celor doi, își fac mișcările de pion. Nu pot să nu-mi aduc aminte de cadrele cu care Jane Campion începe filmul The Piano, felul în care folosește vastitatea și furia naturii pentru a încadra micile ființe care își cară greutatea, se încăpățânează să existe. În filmul lui Fennell natura este un mare rateu și oricât de mult ar uda hainele personajelor nu poate să le scoată din atmosfera de videoclip boy band.

Nu știu cum aș fi privit acest film dacă îmi era necunoscută cartea. Nu cred că altfel decât ca pe o modă sezonieră de produs imagini instagram. Dar cunoscând cartea nu am putut să nu mă întreb: de ce? De ce ai nevoie de un roman clasic pentru această înșiruire de fantezii? Ar fi funcționat și fără, poate chiar mai bine. Răspunsul nu e ușor de dat. Nu e vorba doar de crearea unui mare clickbait, o momeală pentru spectatorul care are nevoie de cultură așa cum influencerul fitness are nevoie, o dată pe an, de un selfie cu Mona Lisa. Simt că are de-a face cu o stare generală de degradare nu doar intelectuală, ci aproape mentală pe care obsesia creării de conținut o aduce cu sine în acest secol. Poți amesteca orice cu orice, poți trece peste orice. Nimic nou. Este acel anything goes postmodern, dar devenit atmosferă generală de dereglare sinaptică, nu doar un joc intelectual de respingere a valorilor universale. Trăim în timpul în care președintele american poate posta un video generat AI, înfățișându-l pe fostul președinte Obama și soția lui pe post de maimuțe. E același timp în care un influencer s-a editat pe sine într-un video care îl înfățișează alături de Epstein în avionul său privat pentru a obține mai multă vizibilitate și a promova produse. Aproape că devine o rușine să nu exiști în aceste dosare. Înseamnă că erai/ești un nimeni. Nimic nu poate să bagatelizeze mai mult vreun scandal decât lansarea lui pe internet, acestă mașină de aplatizat orice criză morală și, prin urmare, de evitat orice consecință reală. Indignările se rezolvă cu redistribuiri. A te întreba de ce o regizoare are nevoie de un roman clasic pentru a filma o înșiruire de descărcări sexuale înseamnă a nu înțelege logica vremurilor în care trăim, logica engagementului, înseamnă a fi total nepregătit pentru ceea ce urmează: un mare orice combinat cu orice, un mare de ce nu? Este singurul mod în care s-ar putea explica și de ce o puzderie de edituri au republicat romanul lui Emily Brontë nu doar având pe copertă, în mod atât de previzibil, imaginea de pe afișul filmului ci și cu titlul pus între ghilimelele (!) lui Fennell. Singurul lucru care rămâne de neînțeles e de ce nu au în mână ultimul tip de iphone lansat pe piață.

Cime muscolose

Per caso, Cime tempestose è stato il primo romanzo che ho letto in questa vita. Col tempo ho dimenticato quasi tutto, tranne l’atmosfera di una cupezza raramente incontrata. Qualche mese fa ho ritrovato il libro in un antiquariato e confesso di averlo riletto come preparazione alla visione del nuovo adattamento cinematografico di questa storia d’amore senza alcun momento di compimento e quasi senza alcun momento di gioia. Non potrebbe esserci nulla di più anti-hollywoodiano. La regista Emerald Fennell si è detta sorpresa che alcuni spettatori insoddisfatti non abbiano fatto attenzione quando hanno letto il titolo del film. Questo è “Wuthering Heights”, non Wuthering Heights. Le virgolette sono la giustificazione per tutto ciò che in questa pellicola non rientra nel termine di “adattamento”. Si tratta di una rivisitazione del libro secondo le fantasie erotiche che lei (Fennell) aveva a quattordici anni quando lo lesse. O meglio, è una rivisitazione diretta di quelle fantasie erotiche che, se non fossero rivestite di abiti d’epoca altrettanto fantasiosi, potrebbero adattarsi perfettamente a qualsiasi romanzo romance degli anni ’80-’90. Così sono entrata in sala sapendo con certezza che il film avrebbe gravitato attorno a scene di sesso che, ovviamente, nel romanzo non esistono. Non si potrebbe nemmeno dire che vi sia erotismo (in senso moderno). Cathy e Heathcliff si percepiscono come un’unica entità, e il loro percorso nel mondo non può condurre ad altro che alla distruzione. Una miriade di influencer ha invaso internet lamentando che non siano adeguatamente rappresentate le classi (persino la lotta marxista ante litteram tra di esse), le razze, che Heathcliff non sia bianco, ecc. ecc. Tra parentesi, mi ha divertito quella che ho percepito come un’ironia nei confronti di Hollywood stessa: la scelta di un’attrice thailandese per la domestica Nelly e di un attore pakistano per interpretare l’aristocratico Linton, descritto nel libro come particolarmente bello e biondo, che diventa il marito di Cathy.

Se nel romanzo la passione tra Cathy e Heathcliff continua a esistere e a crescere fino alla scala mostruosa del post-mortem, nonostante razza, classe, ricchezza, pioggia incessante, vento e tutte le convenzioni sociali del XIX secolo, nel film essa viene diluita fino alle dimensioni di un melodramma adulterino che svuota i personaggi della loro brutalità, dell’ossessione che li consuma. Il romanzo di Brontë non può in alcun modo essere ridotto a una questione di appetito. Catherine confessa: “Lui è sempre, sempre nella mia mente, non come un piacere, così come io non sono un piacere per me stessa, ma come il mio stesso essere.” Credo che Cime tempestose porti alle conseguenze estreme il mito di Tristano e Isotta, anch’essi due figure che non hanno alcuna possibilità di condividere una vita reale, ma solo il desiderio di non perdere l’esperienza estrema che provano quando sono insieme. L’ostacolo non è un incidente, come appare nella relazione tanto banale tra Cathy e il noioso Linton, contrapposto a un Heathcliff che sembra uscito da una pubblicità Coca-Cola (sempre anni ’80-’90), in cui un operaio muscoloso infiamma eleganti signore d’ufficio. Nella buona tradizione del mito, l’ostacolo è solo una condizione necessaria per dimostrare la forza di quel “nonostante tutto”. Il compimento adulterino che Fennell fantastica blocca l’intreccio. Ero curiosa di vedere cosa si potesse fare con personaggi che si “consumano”. Dove si può portare la storia da qui? Da nessuna parte. In una morte “copia-incolla”, una conseguenza biologica che non ha più nulla a che vedere con quella morte come unica forma di risposta a una relazione eccessiva, inumana. Ma questa detensione della dimensione mitica del romanzo attraverso alcune immagini semi-pornografiche non rappresenta nemmeno la parte più imbarazzante del film, perché a un certo punto si verifica una rottura di registro così grossolana da non rispettare nemmeno la coerenza di questo Heathcliff-bruto incolto (che nel romanzo non è). A un certo punto lo scopriamo mentre pronuncia banalità post-freudiane sul piacere, come se fosse stato appena paracadutato da una sessione di auto-conoscenza e accettazione dei propri desideri. Nulla rimane opaco nei sentimenti tra i due. Manca solo una seduta di coppia con un sessuologo.

L’estetica del film, fatta eccezione per i primi dieci minuti, lascia molto a desiderare. Si rimane sconcertati non solo dai set di cartone (alcune rocce sembrano residui polverosi teletrasportati da Jurassic Park), da una casa il cui portico, per ragioni ignote, è rivestito di piastrelle che ricordano i tristi bagni delle autostazioni, o dal vestito da cameriera Oktoberfest che l’eroina indossa prima del matrimonio, ma anche dalla perdita dell’arte dell’inquadratura e della costruzione di un’immagine composta da qualcosa di più del primo piano dei volti e dell’eterno effetto bokeh (sfocatura dello sfondo), abusato al punto da diventare il segno di un fallimento compositivo. I primissimi piani estremi usati da Fennell avrebbero una loro logica, nella misura in cui Heathcliff e Catherine attraversano le vite altrui e le proprie come un tornado, ma il loro abuso sfocia nell’artificiale. Questa leggibilità emotiva dei volti è una soluzione di emergenza, che tenta di creare un’intensità resa impossibile da tutte le scelte interpretative del romanzo. Il mondo in cui Catherine e Heathcliff vivono è immenso e al tempo stesso rigidamente circoscritto. La natura selvaggia, i giardini del romanzo giocano costantemente con questo aperto-chiuso in cui tutti i personaggi, tranne loro due, si muovono come pedine. Non posso non pensare alle inquadrature con cui Jane Campion apre The Piano, al modo in cui usa la vastità e la furia della natura per incorniciare le piccole creature che portano il proprio peso, che si ostinano a esistere. Nel film di Fennell la natura è un grande fallimento e, per quanto bagni i vestiti dei personaggi, non riesce a sottrarli all’atmosfera da videoclip di boy band.

Non so come avrei guardato questo film se il libro mi fosse stato sconosciuto. Probabilmente non diversamente da una moda stagionale di produzione di immagini da Instagram. Ma conoscendo il romanzo non ho potuto non chiedermi: perché? Perché hai bisogno di un classico per questa sequenza di fantasie? Avrebbe funzionato anche senza, forse persino meglio. La risposta non è facile. Non si tratta solo di creare un grande clickbait, un’esca per lo spettatore che ha bisogno di cultura come l’influencer fitness ha bisogno, una volta all’anno, di un selfie con la Gioconda. Sento che ha a che fare con uno stato generale di degradazione non solo intellettuale, ma quasi mentale, che l’ossessione per la creazione di contenuti porta con sé in questo secolo. Si può mescolare tutto con tutto, si può passare sopra ogni cosa. Nulla di nuovo: è quel anything goes postmoderno, ma diventato atmosfera generale di deregolarizzazione sinaptica, non più solo un gioco intellettuale di rifiuto dei valori universali. Viviamo in un tempo in cui il presidente americano può pubblicare un video generato dall’IA che raffigura l’ex presidente Obama e sua moglie come scimmie. È lo stesso tempo in cui un influencer si è montato in un video che lo ritrae accanto a Epstein nel suo jet privato per ottenere maggiore visibilità e promuovere prodotti. Quasi diventa una vergogna non comparire in questi dossier: significa che eri/ sei un nessuno. Nulla banalizza uno scandalo più della sua diffusione su internet, questa macchina che appiattisce ogni crisi morale e quindi evita ogni conseguenza reale. Le indignazioni si esauriscono in condivisioni. Chiedersi perché una regista abbia bisogno di un romanzo classico per filmare una sequenza di scariche sessuali significa non comprendere la logica del tempo in cui viviamo, la logica dell’engagement, significa essere del tutto impreparati a ciò che verrà: un grande tutto mescolato di tutto con tutto, un grande “perché no?”. È l’unico modo per spiegare perché una miriade di case editrici abbia ripubblicato il romanzo di Emily Brontë non solo con l’immagine del film in copertina, ma anche con il titolo racchiuso tra le virgolette (!) di Fennell. L’unica cosa che resta inspiegabile è perché non tengano in mano l’ultimo modello di iPhone.

Foto e testo: Oana Pughineanu