Caverna, salvarea iubirii

 

Se pare că AI poate suferi de demență. Datorită faptului că datele de care are nevoie sunt atât de imense, rămâne fără hrană mentală de calitate. Dar asta se întâmplă și la case mai mari, la scenariștii Materialists/Materialiștii. Se pare că în acest film în care s-au concentrat nu un fabulos număr de clișee, frapează printr-o superficialitate deosebit de profundă, dacă ni se permite acest barbarism. Poți simți momentul în care clișeele devin complet devitalizate, nu mai funcționează nici măcar pe post de scurtături mentale, ci devin o mlaștină în care toate personajele abia de pot face un pas. Și nu doar personajele. Prin ele se întrevăd actorii care nici nu-și mai dau silința. Nu e greu de înțeles. Practic, nu au roluri. Un power-point împănat cu emojiuri ar fi fost mai „vital” decât această incursiune prin lumea match-makingului, aproape total mecanizată, dar folosind mașinării datate de găsire de similarități și de subliniat puncte care nu se pot supune negocierilor. În teorie, filmul ar fi fost despre ea (materialista) care trebuie să aleagă între doi pretendenți, unul perfect și bogat, iar altul perfect și sărac (dispus mereu să aștepte în fața ușii, să-i rezolve problemele pe care nu le-ar fi avut dacă perfectul bogat ar fi fost puțin mai perfect). Dar nu este vorba de un triunghi amoros (totul este curat și corect din acest punct de vedere. Materialista s-a despărțit de ani buni de fostul sărac care se întâmplă să fie chelner la petrecerea unde îl cunoaște pe bogat). În acest film nu e timp de tulburări precum în Portretul unei doamne bunăoară (care avea pe cap trei pretendenți și un soț), pentru că se vorbește despre înălțime mai mult decât orice altceva. Înălțimea devine un personaj în sine, după ce a fost bifat contul în bancă. Pretendentul perfect și bogat (numit „unicorn”, datorită rarității lui) dezvăluie că și-a făcut o operație de alungire a picioarelor. Altfel, ar fi rămas milionarul uitat de femei, nevoit să plângă seară de seară singur în fața unor ecrane cu scorurile de la bursă și cu ultimul hit netflix, așa cum știm că fac toți milionarii scunzi. Nici măcar nu ni-l mai putem imagina înconjurat de sticle de șampanie Crystal. Orice uitare de sine este strict interzisă. Ar suferi pe o bandă de alergare pentru că nimic nu l-ar fi putut împiedica să facă rai din ce nu are. Scena în care unicornul își îndoaie genunchii pentru a deveni scund, pentru a-i arăta materialistei care a fost adevărata lui înălțime și, prin urmare, cât era de nesemnificativ pe piața sentimentală ar trebui să rămână pe veci neegalată pentru o concentrare atât de mare de ridicol încât nu mai provoacă nici râsul, ci direct o tristețe aproape metafizică, cea a timpului pierdut.

Iubirea apare într-un dialog de 10 secunde ca unul dintre „ingredientele de pus pe tavă” când se face tocmeala căsătoriei. Și cam atât. Este atât de greu de intuit cam cum s-ar exprima această iubire încât regia are nevoie de două scene (la începutul și finalul filmului) cu oamenii cavernelor (pe care îi visează materialista) pentru a introduce puțin „neînțeles”, puțin je ne se qua în nesfârșita listă de negocieri necesare formării unui cuplu. Astfel un el preistoric (dar coafat după ultima modă hipsterească) pune pe degetul ei (o femeie a cavernei care arată de parcă ar fi ieșit dintr-o cavernă) un inel făcut dintr-o floare. Scena e repetată în secolul 21 de către el, cel perfect și sărac, care pune aceeași floare pe degetul materialistei, de data aceasta IRL (in real life). Cu ajutorul cavernei spectatorul care a rezistat scenei cu genunchii îndoiți poate să răsufle ușurat, spunându-și în minte „totuși iubirea”, după ce a urmărit toate schemele procedurale contractuale ale cuplurilor care funcționează întru optimizarea partenerului.

M-am întrebat dacă după anii ʼ70 există filme de dragoste generaționale. Ultimul la care mă pot gândi este Love story, în care obstacolul este moartea. Un alt film este Tootsie cu travestiul. Desigur, s-au făcut filme excepționale despre subiect (In the mood for love, Silent Lights, Amour, The piano teacher), dar nu filme menite pentru un public larg care să își recunoască noi sensibilități în ele. Probabil ultimul blockbuster a fost Pacientul englez, dar farmecul lui consta în aerul de „epocă” pe care îl aveau eroii unui model de iubire-pasiune apus. Orice urmă de confruntare cu o alteritate, de pierdere de lume, ieșire din sine pare să se fi evaporat din iubirea care dacă este gândită în termenii lui Bell Hooks, de exemplu, ar fi cu greu de deosebit de o ședință plictisitoare de psihanaliză sau chiar un team building, în care partenerii devin medici/pacienți unii pentru alții, se mențin funcționali și în formă pentru toate sistemele care-i înghit, o iubire care pentru a fi salvată de abuz, este salvată de ea însăși, devine o formă de autoîngrijire asistată. Orice formă de risc, de transgresiune este topită într-o cultură organizațională de cuplu. Sentimentele sunt niște competențe. Este o narațiune fără obstacol și nu e de mirare că devine cel mai mare eșec hollywoodian. În afara înălțimii și vârstei bieții scenariști nu mai pot miza pe nimic pentru a tărăgăna „povestea”. Se pare că mitul lui Tristan și Isolda care a modelat secole de suferințe din dragoste își dă obștescul sfârșit. „Iubirea fericită nu are istorie” declara Rougemont în celebrul lui studiu, Dragostea și Occidentul. Acum nu mai are nici măcar zvâcul unei comedii romantice. „Nu s-au scris romane – continuă același autor – decât despre iubirea fatală, adică despre iubirea amenințată şi condamnată chiar de viață. Înălțătoare, în lirica occidentală, nu este nici plăcerea simțurilor, nici pacea fecundă a cuplului. Mai degrabă este pasiunea iubirii decât iubirea împlinită. Iar pasiunea înseamnă suferinţă. Iată ideea principală. [...] Avem nevoie de mit pentru a exprimа faptul obscur și imposibil de recunoscut că pasiunea este legată de moarte și că atrage după sine distrugerea celor ce i se devotează cu tot sufletul. Înseamnă că dorim să salvăm această pasiune şi că iubim această nefericire, deşi morala oficială şi gândirea noastră le condamnă.” Privind eșecurile hollywoodiene în producerea unui nou love story (un simptom pentru o boală încă nenumită) nu putem decât să admirăm încă o dată felul în care modelele de consum pacifică până și forțele inconștiente. Cu ajutorul mass-media ne-am obișnuit să trăim într-un conflict generalizat fără să-l mai putem transforma într-o tragedie, fără să-l mai filtrăm printr-un mit prin care trasează o culme, o limită, o „artă a pierderii”. Privim zi de zi oameni uciși fără motiv pe stradă pentru că nu mai sunt „compatibili” cu o societate. În cuplu ca și în societate acest anti-mit al optimizării nu ne mai permite nicio formă autentică de a trăi unii cu alții în măsura în care asta presupune un risc. Pentru scenariștii hollywoodieni caverna a devenit un fel de rezervor simbolic pentru a explica inexplicabilul întâlnirii, posibilitatea conviețuirii între, hai să le spunem, non-identici. Este nevoie de cavernă pentru a introduce un dram de gravitate cosmică, „destinală”, la fel cum în politică mai este nevoie de pupat cruci și roluri de salvatori ai sufletului nației. Poate asta fi de ajuns pentru împărtăși lumea printr-o întâlnire care nu e, în cuvintele lui Luce Irigaray „doar de o simplă devenire individuală în cadrul unui orizont deja definit de o cultură, o limbă, un popor, ci o devenire umană care pune în discuție ce i s-a întâmplat deja umanității”? Deocamdată pare să fie doar un mod de a disemina violența și în același timp de a aplatiza organele cu care o percepem.

Mărturisesc că aștept curioasă ecranizarea Wuthering Heighsts/ La răscruce de vânturi care a lansat pe piață deja trailerul. Nu pot să îmi imaginez o poveste de dragoste mai întunecată și antihollywoodiană, practic fără niciun moment de bucurie, o poveste făcută din continue pierderi și căderi în abis. Din ceea ce am văzut, pare un fel de Frankenstein cu personaje care au călătorit în timp și au petrecut mulți ani vizionând prezentări de modă Balenciaga, după care s-au întors în secolul lor pentru a transforma în recuzită Vogue însăși iubirea-pasiune.

Foto și text: Oana Pughineanu

La caverna, salvezza dell’amore

 

Sembra che l’AI possa soffrire di demenza. Poiché i dati di cui ha bisogno sono così immensi, finisce per restare senza nutrimento mentale di qualità. Ma questo accade anche ai piani alti: agli sceneggiatori di Materialists. Pare che questo film, nel quale si è concentrato un numero non trascurabile di cliché, colpisca per una superficialità particolarmente profonda, se ci è consentito questo barbarismo. Si può avvertire il momento esatto in cui i cliché diventano completamente devitalizzati: non funzionano più nemmeno come scorciatoie mentali, ma si trasformano in una palude in cui tutti i personaggi riescono a malapena a fare un passo. E non solo i personaggi. Attraverso di loro si intravedono anche gli attori, che non sembrano più fare alcuno sforzo. Non è difficile capirli. In pratica, non hanno dei ruoli. Un PowerPoint infarcito di emoji sarebbe stato più “vitale” di questa incursione nel mondo del matchmaking, quasi totalmente meccanizzato, che utilizza però macchinari datati per individuare somiglianze e sottolineare punti non negoziabili.

In teoria, il film avrebbe dovuto essere la storia di lei (la materialista), chiamata a scegliere tra due pretendenti: uno perfetto e ricco, l’altro perfetto e povero (sempre disposto ad aspettare davanti alla porta e a risolverle problemi che probabilmente non avrebbe avuto se il perfetto ricco fosse stato un po’ più perfetto). Ma non si tratta di un triangolo amoroso (tutto è pulito e corretto da questo punto di vista: la materialista si è separata da anni dall’ex povero, che per caso fa il cameriere alla festa dove lei incontra il ricco). In questo film non c’è tempo per turbamenti come quelli del Ritratto di signora (che aveva ben tre pretendenti e un marito), perché qui si parla di altezza più che di qualsiasi altra cosa. L’altezza diventa un personaggio a sé, una volta spuntata la casella del conto in banca. Il pretendente perfetto e ricco (definito “unicorno” per la sua rarità) rivela di essersi sottoposto a un intervento di allungamento delle gambe. Altrimenti sarebbe rimasto il milionario dimenticato dalle donne, costretto a piangere sera dopo sera da solo davanti agli schermi con le quotazioni di borsa e l’ultimo successo Netflix, come sappiamo che fanno tutti i milionari bassi. Non riusciamo nemmeno più a immaginarlo circondato da bottiglie di Cristal. Ogni forma di perdita di sé è severamente proibita. Avrebbe sofferto su un tapis roulant, perché nulla avrebbe potuto impedirgli di fare del paradiso con ciò che non aveva. La scena in cui l’unicorno piega le ginocchia per diventare basso, per mostrare alla materialista quale fosse stata la sua vera altezza e dunque quanto fosse insignificante sul mercato sentimentale, dovrebbe restare per sempre ineguagliata per una tale concentrazione di ridicolo da non provocare più nemmeno il riso, ma direttamente una tristezza quasi metafisica: quella del tempo perduto.

L’amore compare, in un dialogo di dieci secondi, come uno degli “ingredienti da mettere sul tavolo” durante la contrattazione matrimoniale. E poco altro. È così difficile intuire come potrebbe esprimersi questo amore che la regia ha bisogno di due scene (all’inizio e alla fine del film) con gli uomini delle caverne (sognati dalla materialista) per introdurre un po’ di “incomprensibile”, un po’ di je ne sais quoi nella lista interminabile di negoziazioni necessarie alla formazione di una coppia. Così un lui preistorico (ma pettinato secondo l’ultima moda hipster) infila al dito di lei (una donna delle caverne che sembra appena uscita da una... caverna) un anello fatto con un fiore. La scena viene ripetuta nel XXI secolo da lui, il perfetto povero, che mette lo stesso fiore al dito della materialista, questa volta IRL (in real life). Grazie alla caverna, lo spettatore che ha resistito alla scena delle ginocchia piegate può tirare un sospiro di sollievo, dicendosi mentalmente “eppure, l’amore”, dopo aver assistito a tutti gli schemi procedurali e contrattuali delle coppie che funzionano in vista dell’ottimizzazione del partner.

Mi sono chiesta se, dopo gli anni ’70, esistano film d’amore generazionali. L’ultimo che riesco a ricordare è Love Story, dove l’ostacolo è la morte. Un altro è Tootsie, con il travestimento. Certo, sono stati realizzati film eccezionali sull’argomento (In the Mood for Love, Silent Light, Amour, La pianista), ma non film pensati per un pubblico vasto che potesse riconoscere in essi nuove sensibilità. Probabilmente l’ultimo blockbuster è stato Il paziente inglese, ma il suo fascino risiedeva nell’aria “d’epoca” dei protagonisti di un modello di amore-passione ormai tramontato. Ogni traccia di confronto con l’alterità, di perdita del mondo, di uscita da sé sembra essersi evaporata dall’amore che, se pensato nei termini di Bell Hooks, per esempio, sarebbe difficilmente distinguibile da una noiosa seduta di psicoanalisi o persino da un team building, in cui i partner diventano medici/pazienti l’uno dell’altro, si mantengono funzionali e in forma per tutti i sistemi che li inglobano: un amore che, per essere salvato dall’abuso, viene salvato da se stesso, diventando una forma di auto-cura assistita. Ogni forma di rischio, di trasgressione viene fusa in una cultura organizzativa di coppia. I sentimenti diventano competenze. È una narrazione senza ostacolo, e non stupisce che diventi il più grande fallimento hollywoodiano. Al di là dell’altezza e dell’età, i poveri sceneggiatori non possono più contare su nulla per tirare in lungo la “storia”.

Sembra che il mito di Tristano e Isotta, che ha modellato secoli di sofferenze d’amore, stia esalando l’ultimo respiro. “L’amore felice non ha storia”, dichiarava Rougemont nel suo celebre studio L’amore e l’Occidente. Ora non ha più nemmeno lo slancio di una commedia romantica. “Non si sono scritti romanzi – continua lo stesso autore – che sull’amore fatale, cioè sull’amore minacciato e condannato dalla vita stessa. Ciò che eleva, nella lirica occidentale, non è né il piacere dei sensi né la pace feconda della coppia. È piuttosto la passione amorosa che l’amore compiuto. E la passione significa sofferenza. Ecco l’idea fondamentale. […] Abbiamo bisogno del mito per esprimere il fatto oscuro e inconfessabile che la passione è legata alla morte e che trascina con sé la distruzione di coloro che le si consacrano anima e corpo. Ciò significa che desideriamo salvare questa passione e che amiamo questa infelicità, sebbene la morale ufficiale e il nostro pensiero le condannino.”

Osservando i fallimenti hollywoodiani nel produrre un nuovo love story (sintomo di una malattia ancora senza nome), non possiamo che ammirare ancora una volta il modo in cui i modelli di consumo pacificano persino le forze dell’inconscio. Con l’aiuto dei mass media ci siamo abituati a vivere in un conflitto generalizzato senza più riuscire a trasformarlo in tragedia, senza filtrarlo attraverso un mito che tracci una vetta, un limite, un’“arte della perdita”. Guardiamo ogni giorno persone uccise senza motivo per strada perché non sono più “compatibili” con una società. Nella coppia come nella società, questo anti-mito dell’ottimizzazione non ci consente più alcuna forma autentica di vivere insieme, nella misura in cui ciò implichi un rischio. Per gli sceneggiatori hollywoodiani, la caverna è diventata una sorta di serbatoio simbolico per spiegare l’inesplicabile dell’incontro, la possibilità della convivenza tra – diciamolo pure – non-identici. C’è bisogno della caverna per introdurre un minimo di gravità cosmica, “destinale”, così come in politica c’è ancora bisogno di baciare croci e assumere il ruolo di salvatori dell’anima della nazione. Può essere sufficiente questo per condividere il mondo attraverso un incontro che non sia, nelle parole di Luce Irigaray, “una semplice divenire individuale all’interno di un orizzonte già definito da una cultura, una lingua, un popolo, ma un divenire umano che mette in questione ciò che è già accaduto all’umanità”? Per ora sembra soltanto un modo di disseminare violenza e, allo stesso tempo, di appiattire gli organi con cui la percepiamo.

Confesso che attendo con curiosità l’adattamento cinematografico di Wuthering Heights / Cime tempestose, che ha già lanciato il trailer. Non riesco a immaginare una storia d’amore più oscura e anti-hollywoodiana: praticamente priva di qualsiasi momento di gioia, una storia fatta di perdite continue e cadute nell’abisso. Da ciò che ho visto, sembra una sorta di Frankenstein con personaggi che hanno viaggiato nel tempo, hanno trascorso molti anni a guardare sfilate Balenciaga, per poi tornare nel loro secolo e trasformare in oggetto di scena Vogue propiro lʼamore-passione.

Foto e testo: Oana Pughineanu